Muzeul speranţei

Regretatul Teodor Mazilu, ironicul care a descoperit „Proştii sub clar de lună”, spunea cîndva că muzeul cel mai interesant dintr-un oraş pe care-l vizitezi întîia oară e strada însăşi. Ea vorbeşte mai bine şi mai mult decît orice exponate rînduite […]

Regretatul Teodor Mazilu, ironicul care a descoperit „Proştii sub clar de lună”, spunea cîndva că muzeul cel mai interesant dintr-un oraş pe care-l vizitezi întîia oară e strada însăşi. Ea vorbeşte mai bine şi mai mult decît orice exponate rînduite pe panouri sau în vitrine. Ignorînd aceste vorbe de duh, ieri, am vizitat Muzeul Apartheidului, situat într-o margine a Johannesburgului, nu departe de Soccer City. „Dacă ai venit în Africa de Sud şi n-ai văzut Apartheid Museum, ai venit degeaba!”, mi-a zis cineva, aşa că m-am conformat.

Surprizele au început de la poartă. Nu că biletul costă 50 rand, peste 5 euro, ci pentru că barierele care străjuiesc accesul într-un parcaj imens sînt prevăzute cu nişte dinţi solizi de fier, de vreo 10 centimetri, ce se retrag în pămînt numai la comandă. Mă întreb de ce atîta precauţie?, dacă nu şi teamă, dar nu găsesc nici un răspuns mulţumitor. Urmează a doua surpriză: fără să se ţină cont de culoarea pielii, vizitatorii se trezesc împărţiţi în blanckie şi non-blanckie, fiind trimişi către intrări diferite, pe coridoare separate. Iarăşi mă întreb de ce şi iarăşi nu ştiu. Explicaţia ar fi, e oare plauzibilă?, că oamenii trebuie să realizeze ce înseamnă discriminarea, flagel ce i-a chinuit pe sud-africani secole de-a rîndul şi pe care mulţi îl compară cu comunismul sovietic şi cu fascismul german. Deşi pare să fi fost, proclamînd superioritatea rasei albe, chiar mai nemilos. A produs milioane şi milioane de victime aici şi pe întreg Continentul Negru.

Străbat coridorul şi, încă o surpriză, ies la lumină, sub cerul liber. De pe o platformă anume amenajată se zăreşte, splendidă panoramă, Johannesburgul, oraş într-o continuă dezvoltare, ce se extinde zi de zi. Caut muzeul şi nu dau de el! Cineva mă lămureşte că trebuie să iau liftul şi să cobor, moment în care deduc ce-au urmărit cei care au gîndit obiectivul: sus e soare, adică libertate, iar jos e penumbră, adică suferinţă.

Muzeul propriu-zis reconstituie biografia lui Nelson Rolihlahla Mandela din vremea copilăriei sale tribale pînă în zilele noastre, cînd primul preşedinte de culoare din istoria Sud-Africii, instalat în 1994, e alintat Madiba, „Părintele Naţiunii”, „Tătucul”. Fotografii mai vechi şi mai noi îl înfăţişează pe Mandela, iar mai multe televizoare oferă imagini cu el surprinse de-a lungul timpului. Impresionante, dovezi ale unei vieţi de luptă şi de nădejde, inclusiv ori mai ales cele de la ieşirea din închisoare, după 27 de ani de detenţie. El, citez din Oliver Tambo, fost prieten al lui Mandela şi al cărui nume îl poartă azi Aeroportul Internaţional din Johannesburg, „s-a născut să fie lider al maselor”. Pentru a evidenţia uriaşa personalitate a eroului naţional sud-african, între altele laureat al Premiului Nobel pentru Pace 1993, Apartheid Museum e structurat pe 5 compartimente: Mandela „leader, comrade, negotiator, prisoner, statesman”, om care a marcat prin strădania şi prin izbînda lui nu numai istoria unei ţări, ci a întregii umanităţi. Cum am mai scris de-aici despre Madiba, acum nonagenar, nu mai revin. Repet doar că e considerat singurul şef de stat african care, ţinut în puşcărie aproape 3 decenii şi ajuns la putere, nu s-a răzbunat pe albi. Dimpotrivă, a promovat toleranţa şi înţelegerea între rase, atitudinea lui explicînd ascensiunea politică şi socială a Sud-Africii.

Nu pretind, ca să fiu sincer, că Muzeul Apartheidului m-a fascinat. El pledează însă pentru echilibru, pentru sacrificiu şi, înainte de orice, pentru speranţă, ideal la care nu trebuie renunţat niciodată. Tocmai de aceea mă bucur că i-am trecut pragul.

Ce este apartheidul
Apartheid înseamnă „separare” în limba afrikaans. E un sistem politic, social şi economic rasist, impus de-a lungul secolului XX de guvernele minorităţii albe din Africa de Sud: a fost creat în ’48 şi a durat pînă în ’94, cînd s-au organizat primele alegeri libere. Se baza pe segregarea raselor, iar majorităţii negre i se interzicea, printre altele, dreptul la vot şi la libera circulaţie. Legile Apartheidului stabileau locul de trai permis pentru fiecare grup în parte, precum şi nivelul educaţional la care avea acces. Negrii şi persoanele de altă culoare trebuiau să poarte documente de identitate în orice moment şi nu le era permis să rămînă în alte oraşe sau să intre în „zonele albilor” fără un permis special. Apartheidul a făcut milioane de victime.