În lumea albilor sud-africani

Am petrecut o jumătate de zi în Africa veche. Într-o oază în care s-au păstrat supremaţia, bogăţia şi boemia albilor de dinaintea alegerilor din 1994 cîştigate de Nelson Mandela

Haartebeespoort Dam, ce limbă mai au şi sud-africanii!, e pentru Pretoria […]

Am petrecut o jumătate de zi în Africa veche. Într-o oază în care s-au păstrat supremaţia, bogăţia şi boemia albilor de dinaintea alegerilor din 1994 cîştigate de Nelson Mandela

Haartebeespoort Dam, ce limbă mai au şi sud-africanii!, e pentru Pretoria cam ce reprezintă Snagovul pentru Bucureşti. Un loc de relaxare, o oază de linişte. Atît că Damul, ca să simplificăm lucrurile, n-are numai lac, ci şi munte. Cînd o pereche de medici români stabiliţi aici mă invită să mergem pînă în staţiune, cale de vreo 30 de kilometri, întreb de ce? „Pentru ceva deosebit”, mi se spune. Atît.

Altă viaţă
Pe drum, aceeaşi autostradă largă şi îngrijită, zăresc un taxi şi îmi dau seama că e primul întîlnit! Mi se explică: „Nu prea sînt taxiuri la Pretoria şi la Johannesburg, cine să le folosească?!”. Logic, cei înstăriţi posedă aici cîte două-trei maşini de familie, iar cei săraci, mai ales oamenii de culoare, n-au bani să umble cu taxiurile.

Ajungem. Descopăr un orăşel îngropat în verdeaţă şi plin de vile ascunse în spatele unor garduri electrificate, cocoţate pe spinări de dealuri împădurite. Aflu că Dam e locul preferat al pictorilor, drept pentru care aproape pe fiecare stradă, chiar pe fiecare, există o galerie de artă. Oprim la una. Sîntem trataţi cu un păhărel de băutură, pare să fie vişinată, şi cu mere. Mă tem că, întîmpinaţi aşa, va trebui să cumpărăm. Mi se dau asigurări că nu: „E obiceiul casei, cumpără numai cine vrea, nu-i obligatoriu”. Ca să fiu sincer, mulţi beau şi privesc, dar nimeni nu ia nimic. Ar fi şi greu pentru că tablourile cele mai ieftine, operele unor maeştri sud-africani, costă în jur de 2.000 de euro fiecare. Unele însă şi 10.000!

În sfîrşit, atingem ţinta călătoriei noastre, The Pecanwood Golf & Country Club. Deoarece nu sîntem membrii clubului şi, fireşte, nici abonaţi la revista lui lunară ce se cheamă Gazette, pătrundem cu dificultate. Noroc că doctorul e recomandat de cineva. În faţa barierelor, ni se verifică atent id-urile, mie paşaportul şi acreditarea. Român? Unde vine asta? În Europa. Paznicii înarmaţi pînă-n dinţi nu par impresionaţi, dar ne lasă să trecem după 15-20 de minute de aşteptare.

Viaţa ca-n filme
Străbătînd nişte alei atît de curate încît parcă n-a circulat nimeni pe ele, admirînd în stînga şi în dreapta alte vile de mărimea unor transatlantice, „proprietatea membrilor Pecanwood”, mi se explică, ajungem la clădirea clubului. Scările pînă la ea sînt prevăzute cu o cascadă şi mă feresc să nu-mi ud pantofii. E ziua descoperirilor, aşa că observ în holul principal, înrămate, o crosă, o mănuşă şi o şepcuţă aparţinînd celebrului jucător american Jack Nicklaus, păstrate ca icoanele. Alături, o şepcuţă cu dedicaţie de la Tiger Woods, oferite înainte ca Big Tiger să fie prins că şi-a înşelat nevasta! Cum nu ştiu mai nimic despre golf, citesc în Gazette: terenul are 9 găuri (o fi corectă exprimarea?), e cotat între „top 10 courses in South Africa” şi funcţionează pe el o Academie în cadrul căreia poţi învăţa sportul respectiv. Doriţi să vă înscrieţi? Ei bine, dacă nu vă abonaţi pe un an, ceea ce presupune o reducere, trebuie să plătiţi 295 rand, cam 30 de euro, pentru a vă antrena 4 zile pe săptămînă dimineaţa şi după-amiază, iar sîmbăta pm only. Cu cinele incluse, costă ceva mai mult, însă rezonabil. Grăbiţi-vă, căci am dedus că locurile ar fi limitate!

Pentru că Mandela n-a fost răzbunător
Mă învîrt prin club într-un univers ce mi-e străin. Aer condiţionat, muzică în surdină, televizoare uriaşe, fotolii de piele în care te scufunzi şi 30-40 de oameni, toţi albi şi toţi eleganţi. Zbuciumul de-afară pare să n-aibă acces aici, atmosfera e parcă din timpurile cînd bărbaţii şi femeile de la Pecanwood făceau legea în această ţară, stăpînind plantaţiile de cafea şi minele de diamante. După 1994, anul preluării puterii de către Congresul Naţional African condus de Nelson Mandela, n-o mai fac. Au pierdut privilegiile, dar nu şi averile, Mandela fiind singurul şef de stat de pe continent care, aruncat în închisoare 27 de ani, nu s-a răzbunat pe albi o dată pus în libertate şi ales preşedinte. Nu mi se spune direct, dar deduc că acest club e unul dintre puţinele spaţii în care albii se simt ca în urmă cu 30, 40 sau 50 de ani. E refugiul lor, întoarcerea într-o istorie în care au jucat un rol important şi nu mai joacă. Deşi s-au topit zăpezile de odinioară, aici, la Pecanwood Golf & Country Club, cei de culoare sînt îngrijitori, chelneri ori, în cel mai fericit caz, şoferi pe maşinuţele ce-i transportă, fluturi rătăciţi în imensitatea terenurilor înverzite, pe mînuitorii de crose. Nu zic că e bine, doar constat ce e.

N-au auzit de România
La restaurant, specialitatea bucătarului şef se numeşte antricot cu sauce cilly, la 60 rand porţia. Optez pentru frigăruie, 100 rand, adică 10-11 euro, care mi se aduce agăţată într-un stativ, atîrnînd deasupra farfuriei. Un sos de ciuperci curge alene de sus şi picură peste garnitura de cartofi prăjiţi. Frigăruia e delicioasă, nu degeaba mulţi consideră carnea de vacă din Sud-Africa peste cea din Argentina. Nu greşesc. Sîntem serviţi prompt şi discret, iar nota de plată, incluzînd fructele şi cafelele, nu depăşeşte 400 rand pentru 3 persoane. La Johannesburg, asemenea masă ar fi costat mai scump cu măcar 100 rand. Am băut şi o bere cu ghimbir, căutată aici, ce gust ciudat!

Părăsim clubul seara tîrziu, nu înainte de a fi schimbat cîteva cuvinte cu unii dintre membrii lui. Nici ei n-au auzit despre România, habar n-au unde se găseşte pe hartă. Sînt afrikaans, urmaşii burilor. În drum spre Pretoria realizez că gazdele mele n-au exagerat: a fost ceva deosebit. Am trăit o experienţă interesantă în mijlocul unei lumi care se stinge încet, încet. Care, aidoma vechii gărzi napoleoniene, moare, dar nu se predă.