Africa mea

Am intrat în febra Mondialului încă din Airbus-ul care m-a adus aici. A fost o dispută cu suporterii Braziliei. La  Johannesburg am găsit lucruri şi poveşti care m-au surprins. Vi le povestesc

Surprizele au început la Otopeni, unde i-am întîlnit […]

Am intrat în febra Mondialului încă din Airbus-ul care m-a adus aici. A fost o dispută cu suporterii Braziliei. La  Johannesburg am găsit lucruri şi poveşti care m-au surprins. Vi le povestesc

Surprizele au început la Otopeni, unde i-am întîlnit pe Ionuţ Lupescu şi pe Bela Kassai. Auzind că merg la Johannesburg, m-am bucurat, urma să am cu cine să schimb un cuvînt, două în avion. M-am dezumflat însă repede deoarece ei aleseseră un traseu prin Munchen, şi nu prin Istanbul, ca mine. În rest, federalii mai degrabă au cumpărat ştiri decît au vîndut. Doar unul dintre ei s-a mirat: „Cum o să iasă bine lucrurile la Steaua dacă antrenorul va desemna preşedintele, ce autoritate va mai avea preşedintele?!”. Nu vă divulg însă cine a zis pentru că n-am primit permisiunea de a transforma o convorbire particulară într-un interviu.

Întîlnirea cu US Army
Pînă să mă îmbarc, Otopeniul s-a umplut de militari americani, îmbrăcaţi în uniformele alea pătate, ca ale vînătorilor, care par vechi şi cînd sînt noi. Să fi fost 150-200, albi şi de culoare, bărbaţi şi multe femei. Pentru o clipă, am crezut că au venit să cucerească aeroportul, să-l taie felii, să-l ia cu ei şi, după obiceiul casei, să-l facă muzeu dincolo de Ocean. Cine îşi imaginează că US soldier e un zdrahon gen Rambo se înşală amarnic. Am văzut o sumedenie de tineri cu statura lui Torje, nişte piticanii, nişte sfrijiţi! Fiecare are scris pe piept numele, aşa că, în cazul în care vrei noutăţi despre neamurile lor din Iowa, din Nebraska sau din Vermont, ştii exact cui să te adresezi. Altminteri, s-au comportat decent, fără să deranjeze, dornici să treacă neobservaţi. Fireşte însă că n-au trecut. Mie mi-au plăcut, dar nu şi altora. În spaţiul destinat fumătorilor, un român între două vîrste s-a declarat nemulţumit de nepoţii Unchiului Sam: „Uită-te la ăştia, i-am aşteptat 50 de ani şi unii sînt chiar mai mitocani decît noi!”. Poate unii or fi, nu însă toţi.

Am zburat cu suporterii Braziliei
De la Istanbul am zburat spre Johannesburg aproape 10 ceasuri cu un Airbus 340 cît un hambar şi plin pînă la refuz. Printre pasageri, un grup de vreo 40 de suporteri brazilieni, cu bilete la turneul final. Dacă nord-americanii aveau numele notate pe piept, la sud-americani acestea erau înscrise pe spatele unor tricouri galbene. Pe majoritatea îi chema Ronaldo, pe cîţiva Kaka şi pe 2-3 Romario, ce lipsă de imaginaţie! Ce băieţi săritori, serviabili, care ne-au ajutat să nu închidem un ochi pe parcursul întregului voiaj. S-au plimbat prin avion ca pe străzile din Rio, s-au strigat şi au cîntat de mama focului, de dor şi de speranţă. În repetate rînduri li s-a atras atenţia să se potolească, dar nu le-a păsat. „Noi sîntem brazilieni!”, apuneau rîzînd, apoi se fotografiau cu stewardesele şi, de parcă le-ar fi interesat, le asigurau că Selecao va cuceri titlul în Africa de Sud!

Duşmanul e Argentina
Cînd i-am anunţat că ţin cu Argentina şi cu Maradona, au amuţit brusc. Încercînd să mă convingă că greşesc, că nu-s informat, s-au strîns pentru ultima oară în jurul meu şi, dac-ar fi putut, m-ar fi îmbrîncit pe uşa avionului. Constatînd că nu mă las înduplecat, m-au părăsit în ignoranţa mea, apoi m-au evitat ca pe un duşman de moarte. Nici nu m-au mai băgat în seamă. Cum hărăbaia s-a zgîlţîit din 5 în 5 minute, am strîns mînerele scaunului atît de tare încît mi-e teamă că le-am tocit şi că Turkish Airlines ar putea să-mi ceară despăgubiri. Cu frica în suflet şi cu cîntece braziliene în urechi, am ajuns la Johannesburg la capătul a 14 ore de chin, incluzînd şi escala de la Istanbul.

Zîmbitori, dar depăşiţi
Cea dintîi impresie de pe pămînt african a fost una plăcută. La Johannesburg, căruia localnicii îi zic Joburg, nu era atît de frig cît am auzit că va fi, termometrul arătînd la 9 dimineaţa 11 grade. Va sui la prînz pînă spre 18, doar noaptea, e adevărat, va coborî la 3-4. Te descurci şi cu un pulover mai subţire, nu-i nevoie de hainele groase cu care mi-am ticsit valiza! Ceasul e cu o oră mai puţin decît la Bucureşti.

Formalităţile de intrare, inclusiv acordarea vizei, au mers şnur. Pentru că sud-africanii au deschis linii speciale în zona frontierei pentru cei veniţi la CM, punîndu-i la socoteală şi pe suporterii cu bilete, am ieşit din aeroport într-un sfert de oră. După care am luat drumul Centrului de acreditare, plasat lîngă Soccer City, stadionul proaspăt construit, apucînd una dintre cele 4 autostrăzi, fiecare cu cîte 4 benzi pe sens, ce leagă Johannesburg de capitala Pretoria. Practic, de una dintre capitale deoarece Africa de Sud are 3, Pretoria administrativă, Cape Town legislativă şi Bloemfontein judiciară. Nu mă întrebaţi în ce constă diferenţa deoarece încă nu m-am dumirit.

Aventura
Pe şosea însă, a început chinul. Nu doar pentru că se circulă pe stînga ca în întreg Commonwealth-ul, ci şi pentru că nimeni, chiar nimeni, nu ştia unde-i Soccer City şi cum se ajunge acolo! M-am descurcat greu şi din pricină că aici sînt 10 limbi oficiale, engleza şi afrikaans, moştenită de la buri, fiind cele mai răspîndite, dar şi ndebele, sotho, swanzi, tsonga, venda, tswana, xhosa şi zulu. Cu observaţia, vă rog să reţineţi, că există o sotho de nord şi una de sud.

Acreditări la cort
Cînd am descoperit Centrul de acreditare, la capătul unei bălmăjeli de aproape un ceas, m-am luat cu mîinile de cap. În cîmp şi în faţa unui cort în genul celor în care se mai fac la noi nunţi, se întindea în bătaia soarelui o coadă de 70-80 de persoane, alcătuită din ziarişti, dar şi din voluntari, tineri şi tinere ce vor contribui gratis la buna desfăşurare a turneului final. De ce-au trebuit înghesuiţi ziariştii cu voluntarii n-am înţeles şi nici n-a reuşit cineva să-mi explice. O dată aşezat la rînd, mi-am dat seama că voi mai sta la alte 3 cozi, pentru identificare, pentru fotografie şi pentru primirea acreditării în sine, însă n-am avut încotro. Pătruns în cort, am răsuflat totuşi uşurat întrucît scăpasem de praful roşu ce, stîrnit de vînt, îmi înceţoşase ochelarii. Una peste alta, a durat 3 ceasuri pînă cînd, în sfîrşit, mi-am prins la gît ecusonul mult visat.

Cam nepregătiţi de Mondial
Dificil de precizat însă la ce-mi va folosi într-un loc în care distanţele sînt uriaşe. Iar ţara e, conform statisticilor, printre cele mai nesigure de pe Planetă şi unde o cincime din populaţia adultă ar suferi de SIDA! În paranteză fie spus, pînă şi unul dintre fiii din prima căsătorie ai eroului naţional Mandela, Magatho, a murit de SIDA în 2005! Aici, voi dezvolta subiectul cu alt prilej, fiecare casă mai acătării e apărată de cîini dresaţi şi protejată de sîrmă prin care trece curentul electric!

Poate că nu-s decît exagerări, mă voi convinge. În orice caz, cuprinşi de febra Mondialelor, localnicii par foarte mîndri de misiunea ce li s-a încredinţat şi, în general, sînt amabili, îndatoritori, numai lapte şi miere. Zîmbesc permanent, dar asta nu înseamnă şi că izbutesc să se descurce. Lipsiţi de experienţa marilor competiţii, sînt de-a dreptul depăşiţi. Să nu ne grăbim însă, haideţi să mai vedem.