Sir Alex

Ca şi viaţa, fotbalul nu-i totdeauna drept. Mai cîştigă şi cine se nimereşte, şi cine apucă. De data asta însă, vorbind despre recenta finală de Europa League, a învins cine trebuia. În ciuda traseului deosebit realizat de Fulham, care le-a […]

Ca şi viaţa, fotbalul nu-i totdeauna drept. Mai cîştigă şi cine se nimereşte, şi cine apucă. De data asta însă, vorbind despre recenta finală de Europa League, a învins cine trebuia. În ciuda traseului deosebit realizat de Fulham, care le-a scos din cursă pe mai galonatele Şahtior, Juventus şi Hamburger, Atletico Madrid s-a dovedit superioară. Deşi a avut nevoie de prelungiri, a triumfat pe merit. Părerea generală e că n-ar fi fost corect să se întîmple altfel.

Întrucît s-a scris destul pe marginea întîlnirii de miercuri seară, nu mai insist. Mă voi referi la altceva, la faptul că League Managers Association l-a desemnat deunăzi pe Roy Hodgson, tehnicianul lui Fulham, antrenorul anului în Anglia. Printre argumentele favorabile proaspătului laureat a figurat, evident, calificarea în finala amintită. Pe de altă parte însă, i-a pus în pericol alegerea modesta clasare a lui Fulham în Premiership, abia pe locul 12.

Comentatorii apreciază că Hodgson a ajuns number one şi pentru că l-a susţinut din răsputeri un coleg de breas­lă. Acesta a numit performanţa continentală a lui Fulham “fantastică”, “stră­lu­ci­toare”, “incredibilă”. Nu s-a ferit s-o considere “un miracol” în condiţiile în care, cu un lot restrîns la numai 16 jucători, formaţia londoneză a disputat 63 de partide în actuala stagiune şi a atins vîrful muntelui. Depăşind oboseala, sfidînd uzura. “În iulie, cînd Hodgson şi băieţii lui au început sezonul, eu mă aflam pe plajă!”, s-a mirat respectivul, după care a răspuns ferm la întrebarea dacă lui Hodgson i se cuvine titlul de managerul anului? “Da, fără discuție”.

Bănuiţi cui aparţin elogiile de mai sus? Lui Alexander Chapman Ferguson, lui Sir Alex, monstrul sacru care, lucrînd la Manchester United din 1986, a cîştigat cu “diavolii roşii” tot ce se putea cîştiga în Anglia şi în lume. Ba şi, admi-teţi exagerarea, ceva în plus! De 11 ori campionatul, de 5 ori Cupa FA, de 4 ori Cupa Ligii, în două rînduri Cupa Campionilor Europeni, o dată Cupa Cupelor și Supercupa Europei, Cupa Intercontinentală și Campionatul Mondial al Cluburilor etc. Adunînd, sînt peste 30 de trofee!

Veţi zice că, la palmaresul şi la gloria lui nepereche, Ferguson poate fi generos. Plasat deasupra tuturor, îşi permite să-şi laude confraţii şi nu-i cade rangul. Oricum, rămîne cel mai mare.

Absolut de acord, doar că haideţi să ne gîndim cum se petrec lucrurile la noi. Din păcate, cu rare excepţii, antrenorii români obişnuiesc să-şi caute unii altora defectele, nu să-și descopere calităţile. Se bîrfesc pe la spate, iar uneori chiar se insultă în public Tocmai de aceea nu le-ar strica să înveţe din eleganţa lui Sir Alex, care nu se sfiește să recunoască meritele colegilor. Frumoasă lecție de fair-play și de solidaritate.