Lecţia de eleganţă
Scriu acum ce-aş fi dorit să scriu imediat după returul de Champions League dintre Chelsea şi Inter, însă am amînat din pricina derby-ului Dinamo-Steaua. Marţi, după 2-1 la Milano, actuala echipă a lui Mourinho a învins-o şi la ea acasă […]
Scriu acum ce-aş fi dorit să scriu imediat după returul de Champions League dintre Chelsea şi Inter, însă am amînat din pricina derby-ului Dinamo-Steaua. Marţi, după 2-1 la Milano, actuala echipă a lui Mourinho a învins-o şi la ea acasă pe fosta-i echipă, cu 1-0, portughezul realizînd astfel cea dintîi calificare cu nerazzurrii în “sferturile” C1.
Dar nu vreau să mă refer nici măcar la miza extraordinară a unei partide ce punea în joc, pe lîngă glorie, zeci de milioane de euro, ci la altceva. Să remarc că tehnicianul care nu ezită să se autoproclame “cel mai bun din lume”, şi probabil că e, a prefaţat duelul de pe Stamford Bridge cu o eleganţă de care mulţi, deranjaţi de trufia nemăsurată a acestuia, nu-l credeau capabil. Declarînd că “n-am nici cea mai mică intenţie să mă răzbun pe Chelsea, aici e casa mea şi va continua să fie, indiferent de scor”, Mourinho a părut să-l fi iertat chiar şi pe Abramovici pentru că nu i-a prelungit contractul. Patronul rus i-a făcut vînt în ciuda faptului că, atenţie! , în 3 ani petrecuţi pe banca “albaştrilor”, între iulie 2004 şi septembrie 2007, cel supranumit The Special One a cîştigat în două rînduri Premier League, de tot atîtea ori Cupa Ligii şi o dată Cupa Angliei! Nu încape îndoială că, datorită priceperii, rigorii şi inspiraţiei, lusitanul a ridicat-o pe Chelsea la rangul de mare putere.
Dacă Mourinho a ştiut să-i sensibilizeze pe fanii britanici, nici aceştia n-au rămas datori. În locul lor, cum se întîmplă de regulă la noi, alţii l-ar fi privit pe antrenorul formaţiei adverse ca pe un Dușman şi l-ar fi huiduit vîrtos. Sau, în cel mai fericit caz, şi-ar fi propus să-l boicoteze prin tăcere, să-l ignore. Spre lauda lor, nu şi susţinătorii lui Chelsea, care au desfăşurat un banner uriaş pe care se putea citi “Simply the best”. Că vorbele respective aparţin unui hit al Tinei Turner contează mai puţin. Înainte de orice, merită reţinut că fanii londonezi, aplaudîndu-l generos pe Mourinho şi după eliminarea favoritei lor, au demonstrat că nu uită. Implicit, că recunoştinţă nu se prescrie.
Veţi zice că n-are rost să insistăm cu comparaţiile, spre a ne reaminti că noi fluierăm pînă şi propria noastră “naţională” după 2-3 pase greşite. Sigur că englezii au inventat fotbalul şi, iată, n-au obosit să-i preţuiască valorile. E absolut remarcabil că ei procedează aşa şi foarte trist că noi dăm rar semne c-am fi învăţat ceva dintr-o lecţie ce durează de peste un secol. N-ar strica să recunoaştem că, din păcate, fair-play-ul de pe teren şi din tribune se prinde de unii dintre spectatorii români ca apa de gîscă!