Șef de delegație

Aflu că un internaut ce semnează Ilie șterge cu mine pe jos aproape zilnic deoarece am fost cândva „șef de delegație sportivă” și, ca atare, fruntaș comunist, un bolșevic! Nu ca să-i explic ceva respectivului, care nu merită niciun răspuns, […]

Aflu că un internaut ce semnează Ilie șterge cu mine pe jos aproape zilnic deoarece am fost cândva „șef de delegație sportivă” și, ca atare, fruntaș comunist, un bolșevic! Nu ca să-i explic ceva respectivului, care nu merită niciun răspuns, ci mai degrabă pentru amuzament, am să povestesc întâmplarea. Petrecută în toamna lui 1980 sau 1981, când am însoțit Rapidul, pe atunci în Divizia B, într-un scurt turneu în Italia. Nici chiar cu ajutorul lui Cristi Costache, statistician de forță și o perioadă secretar general al clubului vișiniu, n-am reușit să mă lămuresc în ce an a avut loc turneul.

Surprinzător, nici Ermanno Zacchini, impresarul italian ce-a organizat acțiunea, un tip simpatic însurat cu o româncă, n-a știut să precizeze. Nu m-am mirat însă foarte tare, deoarece Zacchini, prieten al fotbalului nostru, nu se laudă când afirmă că „echipele voastre pe care le-am adus eu în Italia au susținut aici peste 1.500 de meciuri”. Altfel, împreună cu Costache, am reconstituit lotul giuleștean din toamna aceea, în care figurau, printre alții, Manu, Tiță, G. Petcu, Ion Ion, Șt. Popa, Râșniță, M. Stelian, Bartales și Manea. Antrenor era Ion (Puiu) Ionescu, ex-golgeterul Rapidului și al campionatului, unul dintre primii fotbaliști români lăsați să joace peste hotare înainte de 1989. Fusese în anii ’70 la Allemania Aachen și Cercle Bruges.

Dar să revin. Lucram la revista Flacăra când Adrian Păunescu mi-a transmis prin secretară, doamna Gina, că voi merge în Italia cu Rapidul, „te-au invitat pentru că vorbești limba”. Atât și la revedere. Ulterior, m-a sunat cineva de la club informându-mă că se va pleca din fața Gării de Nord, de la Coloane, cu autocarul și că-mi va da amănunte Liviu Mihăilescu, președintele clubului, care va conduce expediția.

Cum unde-i ordin, nu-i tocmeală, dar uneori e plăcere, m-am înființat la locul și ora fixate, numai că Mihăilescu întârzia. Întreținându-mă cu Puiu Ionescu, azi un venerabil avocat octogenar, am observat că dintre jucătorii enumerați mai sus nu se găseau în mașină decât vreo 3-4, restul fiind rezerve.

După vreun ceas, a apărut destul de agitat și președintele Mihăilescu, poreclit de băieți „Pelicanul”. A suit în autocar ca să comunice că, din cauza unei ședințe importante la Regionala CFR, acțiune anunțată peste noapte, el nu mai poate face deplasarea! Și că ne roagă pe mine și pe Puiu să-l înlocuim, fiind sigur că ne vom descurca. Uite așa am ajuns șef de delegație și, în mintea deranjată a lui Ilie, mare comunist!

Totodată, m-am ales și cu un sac în care se găseau „atențiile” pentru adversari, niște figurine numite în epocă Ilie Pronosport și câteva obiecte ieftine de artizanat. Din pricina cărora aveam să mă fac de râs cu vârf și îndesat. Pentru că atât înaintea meciurilor susținute în orașe (Genova, Frosinone), cât și în comune (Taglio di Po, Riolo Terme), unele contra unor echipe de amatori, gazdele ne ofereau cadouri scumpe (ceasuri, adidași etc), iar mie și lui Ionescu ne crăpa obrazul de rușine că le împărțeam italienilor la centrul terenului, așa era obiceiul, câte un muțunache și-un breloc!

Cu prilejul turneului a cerut azil politic Râșniță, despre care am auzit, nu-i o certitudine, că va juca chiar și în naționala Canadei. Pe mine și pe Zacchini ne-au chemat la poliția din Ravenna, pe cine să fi chemat?, ca să-l convingem să renunțe. Am avut senzația că nici cei de la Questura nu doreau foarte tare să se lege la cap cu un caz complicat. Râșniță a rămas pe poziții, dar despre asta, poate, cu un alt prilej.