La mica înțelegere

Deoarece numărul cazurilor de coronavirus crește, pare imposibil de anticipat cât va mai ține starea de urgență.

Implicit, când se vor relua competițiile fotbalistice, întrerupte momentan pe întreg continentul, cu excepția Belarusului. Țară în care, ca într-un banc cu Bulă, însuși șeful statului le-a cerut cetățenilor să meargă la saună și să bea votcă pentru a îngenunchea pandemia de COVID-19!

Să lăsăm însă gluma, fie ea și de prost gust, spre a constata cu îngrijorare, fără a cădea pradă panicii, că răspândirea bolii a schimbat regulile în întreaga societate. Le-a bulversat, le-a dat peste cap. Dacă e grav că se întâmplă așa, la fel de grav e că nu se știe când va lua sfârșit nenorocirea. Între atâtea temeri și incertitudini, un singur lucru e cert: nimic nu va mai fi ca înainte. Viețile noastre se vor împărți între până la Corona și după.

Reamintindu-ne că omenirea s-a mai confruntat cu dezastre, războaie, molimi, cutremure, să ne păstrăm optimismul și să judecăm că ea se va pune pe picioare. Nimeni nu poate spune însă acum cât de repede o va face.

Întorcându-ne la fotbal, aș afirma că recenta Ordonanță de Urgență a Guvernului, deși menită să limpezească situația și în privința salariilor jucătorilor, mai degrabă a băgat lucrurile în ceață. Nu zic că le-a complicat, dar nici n-a lămurit chestiunea. În ideea că n-a sistat discuțiile în contradictoriu, polemicile, ci le-a amplificat. Plecând de la precizarea din OUG că pe durata șomajului tehnic, cu care se asimileză perioada de suspendare a activității, un angajat poate primi maximum 75% din salariul de bază, cuantum suportat de stat, dar nu mai mult de trei sferturi din salariul mediu brut pe economie, cifrat la 5.429 lei, cluburile pe de-o parte și sindicatul fotbaliștilor (AFAN) pe de alta s-au situat pe poziții diferite, chiar antagonice. După care, evident, fiecare caută să tragă spuza pe turta proprie.

În timp ce cluburile, a se citi patronii acestora, doresc să reducă din cheltuieli, reclamând că le paște falimentul în lipsa încasărilor din drepturile tv, sponsorizări, bilete etc, AFAN vrea cât mai mulți bani pentru membrii săi. Exemplul lui Fl. Coman a devenit unul clasic, des invocat. Conform FCSB, plătit în prezent cu 15.500 de euro pe lună, jucătorul ce va împlini 22 de ani peste câteva zile ar trebui să ia, fiind considerat în șomaj tehnic, 3.500 de lei în mână. Atât. AFAN pretinde că i s-ar cuveni 75% din contract, adică 11.625 euro! Din care statul să acopere 3.500 lei, sprijinul asigurat de Guvern (și) sportului în contextul crizei provocate de COVID-19. Lesne de calculat, diferența dintre cele două sume e uriașă.

Greu de spus care dintre tabere are dreptate și cât anume. Personal, nu socotesc normal, nici logic, ca statul să-i plătească, fie și parțial, pe fotbaliști. În general și cu atât mai puțin în clipa de față, când prioritățile națiunii sunt cu totul altele. De acord că, prin comparație cu majoritatea străinilor, câștigurile jucătorilor noștri nu-s mari. Raportate însă la nivelul de trai din România, numai mici nu sunt! Ba chiar, pentru cât oferă, par exagerate.

Dacă AFAN și LPF, ca avocat al cluburilor, nu vor fuma pipa păcii, ceea ce nu-i ușor de imaginat, se va apela la instanță. Vor apărea procese peste procese. Iată de ce, admițând că OUG n-a rezolvat problema, trebuie găsită altă cale pentru depășirea impasului. Iar cea mai indicată e cea a negocierilor directe între fiecare club și fotbaliștii săi. A dialogului. Să mai dea unii, să mai lase alții și invers.

Până la urmă, cluburile ar trebui să se înțeleagă cu jucătorii, iar aceștia, chiar dacă nu vor fi pe deplin mulțumiți, să mai și cedeze. Deoarece o eventuală „răscoală” a lor, o grevă, ar duce la insolvență și, în final, la faliment. Ceea ce, firește, ar arunca totul în aer.