Fotbalul omorât

Ca vechi și fidel fan Napoli, am urmărit atent meciul cu Barcelona din turul "optimilor" de Champions League.

Chiar dacă echipa mea favorită n-a părăsit încă tunelul prin care rătăcește de câteva luni, probă că se află abia pe locul 6 în Serie A, ba și la 24 de puncte în spatele liderului Juventus!, am așteptat partida cu oarece optimism.

Am sperat cu atât mai tare cu cât Barça, orfană după plecările lui Iniesta și Xavi, creierele ei, nu mai posedă nici forța, nici imaginația de altădată. A încetat să mai fie tăvălugul care culca totul la pământ. Ca atare, am socotit că s-o fi întors timpul unui Napoli imperial, în stare să reediteze prestația admirată pe San Paolo la 2-0 cu Liverpool.

Am sperat degeaba. Deși rezultatul final, 1-1, n-a fost de lepădat, căci o menține pe Napoli în cărțile calificării, evoluția elevilor lui Gattuso m-a dezamăgit crunt. În prima repriză chiar m-a întristat. Deoarece nu-mi aduc aminte să-i fi văzut vreodată pe azzurri jucând într-un asemenea hal. Fricos, timorat, cu privirea în pământ, la alibi. Cedând terenul, posesie doar 33 la sută, lăsându-se dominați copios, înghesuiți minute în șir în propriul careu!

Niciodată, inclusiv când a pierdut acasă în campionat pe parcursul actualei ediții, stupefiant, cu Cagliari, cu Fiorentina ori cu Lecce, Napoli n-a arătat așa rău. Asemenea unei echipe de handbal înțepenite pe marginea semicercului și incapabilă să iasă de-acolo!

Napoli a tremurat în fața unei Barcelone nici ea foarte inspirate, care a plimbat mingea de la stânga la dreapta și invers, fără să știe cu adevărat ce să facă cu ea. Spaniolii au combinat abundent, ei 797 pase, italienii 393, însă nu spre poarta lui Ospina, ci de-a latul gazonului și înapoi. Firește, poți aștepta la infinit să-ți câștige Messi meciurile, nu te oprește nimeni, să inventeze ceva, dar ți se lungesc urechile!

Să mă ierte suporterii blaugrana, mi-e greu să cred, evit să scriu imposibil, că Liga Campionilor e accesibilă cu jucători ca Firpo, Vidal ori Umtiti, harnici, însă limitați. De acord că Barcelonei i-au lipsit, accidentați fiind, Suarez, Dembele și Alba, cărora li se vor adăuga în retur suspendații Busquets și Vidal. Dar nici aceste absențe nu scuză prestația neconvingătoare, aproximativă, a unei formații după care Europa își potrivea cândva ceasul.

Repet, cum duelul s-a terminat 1-1, Mertens deschizând scorul la una din rarele incursiuni ajunse în prima repriză în careul lui Ter Stegen, normal ar fi, ca fan Napoli, să mă declar mulțumit. De unde, nu sunt! Dimpotrivă, regret că echipa mea de suflet, cândva dezinvoltă, zglobie, a ales să refuze fotbalul, să-l compromită ori chiar să-l omoare. Pentru ca, în paralel, să ucidă și spectacolul. Sclava rezultatului, ea s-a retras și s-a baricadat cu intenție, acceptând rolul de cetate asediată.

I-am auzit pe unii afirmând că, practicând antijocul, Napoli a făcut exact ce se cuvenea. Pasămite, ar fi procedat înțelept că nu s-a expus, că nu s-a aventurat. Altminteri, s-ar fi curățat repede și ar fi irosit orice șansă de calificare. Nu-i contrazic pe respectivii, fiecare are dreptul la o opinie, ceea ce nu mă împiedică să insist că Napoli m-a decepționat. În locul unui egal smuls din postura sacului de box, era de preferat o înfrângere onorabilă, decentă. Până și sacrificiul ar trebui să aibă un preț.