Cu pălăria în mână 

M-am întors de dincolo de Ocean la timp ca să prind duelul de la Wimbledon dintre Simona Halep și Serena Williams.

Fără să mă consider vreun specialist, m-a impresionat că a câștigat Simona, dar mai ales cum a făcut-o. Cu stil, dezlănțuită, i-a răpit celebrei sale adversare orice șansă. De altfel, americanca n-a pierdut niciodată atât de drastic, la acest nivel, într-o carieră lungă și fastuoasă. Spre dezamăgirea fanilor ei, Serena nu s-a găsit niciodată în meci, deși s-a străduit din răsputeri.

Multă dreptate a avut John McEnroe când a apreciat că, practic, finala n-a fost un meci. A fost mai degrabă o execuție, deoarece Simona a învins-o pe Serena și, în paralel, a umilit-o. A distrus-o, a desființat-o, a anulat-o.

La fel de multă dreptate a avut și Ion Țiriac în clipa în care, încrezător în steaua compatrioatei noastre, i-a descris strategia necesară pentru triumf. „Prima minge într-o direcție, a doua în direcția opusă și a treia nu va mai exista”, a recomandat actualul președinte al FRT. Care mi se pare, dacă mă pot exprima așa, mai analist decât toți cei care comentează astăzi tenis pe micile ecrane. Asta în ciuda faptului că unii posedă CV-uri net superioare.

Personal, dintre toate imaginile video sau foto transmise de la All England Club, cel mai tare m-a emoționat aceea, poză realizată de Raed Krishan și tipărită duminică de Gazetă, în care octogenarul Țiriac, situat în tribună lângă Covaliu și Cosac, salută cu pălăria în mână strălucitoarea izbândă a Simonei. Secvență absolut antologică, mai sugestivă decât o mie de articole pe tema respectivă.

Adevărul e că, redusă la tăcere, Serena a trimis totuși câteva lovituri ca din tun. Puternice, plasate. Simona nu s-a apărat însă bine ori foarte bine. S-a apărat de-a dreptul excepțional, uneori aproape perfect, desăvârșit. I-a demonstrat Serenei că un tenis de calitate nu se poate juca niciodată de pe loc. Indiferent cât ești de talentat, trebuie să te miști și să alergi ca să învingi, nu să stai pe scaun.

Spre lauda ei, charismatică, Halep nu s-a lăsat impresionată de faima vedetei de dincolo de fileu. De palmaresul stelar al acesteia, ca să folosesc un cuvânt la modă, sinonim cu fabulos. I-a dat Serenei o lecție și, cu scuzele de rigoare, i-a arătat încotro e ieșirea din scenă. Timpul trece pentru oamenii de rând, dar și pentru supercampioni. Inclusiv pentru o Serena care a câștigat 23 de Grand Slamuri, 7 numai la Wimbledon.

Când te apropii de 38 de ani și ai câteva kilograme în plus, destule, poate că n-ar strica să te gândești și la retragere. Idee cu care Serena nu se împacă, chiar dacă ieșirea sa de pe court va însemna intrarea în legendă. Va fi însă începutul unei alte povești. Al unui alt story. Rezervat profesioniștilor, nu amatorilor ca mine.