Amintiri vinovate

Îmi place tenisul de câmp și mă uit la meciuri, dar nu mă omor. Prefer totuși fotbalul, jocurile de echipă.

Vorba unui prieten, poate că nu sunt suficient de rafinat pentru un sport atât de elegant ca tenisul. De nobil. Ceea ce nu mă împiedică să mă declar profund impresionat de recenta ispravă a spaniolului Rafael Nadal, care a câștigat pentru a 12-a oară turneul parizian de la Roland Garros.

Probabil știți că acest turneu, cel mai important pe zgură, inaugurat la nivel național în 1891, a primit numele fostului aviator și pilot de vânătoare Eugen Adrien Roland Georges Garros, căzut la datorie în Primul Război Mondial, cu o zi înainte de a împlini 30 de ani. Și mai știți că, programat pe parcursul a două săptămâni, între mijlocul lui mai și începutul lui iunie, RG e al doilea din cele 4 turnee de Grand Slam. Alături de Australian Open (Melbourne), Wimbledon și US Open (Flushing Meadows).

Nu cred că exagerez notând că a 12-a izbândă a lui Nadal se recomandă ca una dintre cele mai mari performanțe din istoria sportului. Una cu adevărat excepțională, uluitoare, intrată în categoria celor despre care simți nevoia să zici, ba chiar zici, că nu va fi egalată niciodată. Never. Jamais.

Ce a făcut Nadal până la 33 de ani (sărbătoriți pe 3 iunie) rămâne fără pereche, unicat în contextul în care jucătorul iberic i-a avut adversari de-a lungul carierei pe elvețianul Roger Federer și pe sârbul Novak Djokovici, doi supercampioni, ei înșiși colecționari de Grand Slam-uri. Deși Federer are 20 și Djokovici 15, niciunul n-a izbutit să adune atâtea titluri la Roland Garros ca Nadal. Din 2005 încoace, spaniolul a ratat numai trofeele din 2009, 2015 și 2016! Fabulos, nu vi se pare?

Când îl privesc, din păcate, prea rar, pe vreunul dintre cei 3 tenismeni pomeniți mai sus, realizez că sportul trebuie să însemne și altceva decât un fault în marginea careului sau un penalty inventat de arbitru. Atunci îmi aduc aminte, cu vinovăție, că el s-ar cuveni să fie, și uneori chiar e, o sursă de exemple. De modele, de eroi de la care tinerii să se inspire și alte căror pilde să le urmeze. Măcar să încerce. Măcar să-și propună.

I-aș plasa în această galerie a monștrilor sacri, a nemuritorilor, pe românii Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin și Ilie Năstase. Lângă ei, i-aș pune, propria arhivă sentimentală, pe înotătorul american Michael Phelps (23 de medalii olimpice de aur), pe sprinterul jamaican Usain Bolt (aur la 100 m, 200 m și ștafetă 4 x 100 m la 3 ediții consecutive ale JO, Beijing 2008, Londra 2012, Rio 2016) și pe regretatul baschetbalist Wilt Chamberlain, american și el, decedat în 1999 la 63 de ani.

Acesta deține și în prezent 68 de recorduri NBA, 118 meciuri cu mai mult de 50 de puncte înscrise, 4.029 de puncte marcate într-un singur sezon etc.

Ne-am obișnuit să spunem că recordurile se stabilesc pentru a fi, mai devreme ori mai târziu, doborâte. Că sportivul pe de-o parte și tehnologia care servește se perfecționează în ritm rapid, drept pentru care niciun plafon nu rezistă o veșnicie. Sunt sparte.

De acord, atât că toți cei menționați aici, ba și alți câțiva, au făcut ceva ce va fi greu de depășit. Poate chiar imposibil.