Sfârșit de drum 

Din cei 30 de jucători anunțați inițial, Contra a reținut 26, 16 din străinătate și 10 din țară, pentru meciurile de-afară cu Norvegia (7 iunie) și Malta (10 iunie) din preliminariile Euro 2020.

La o primă vedere, lotul pare echilibrat, judicios alcătuit. El cuprinde cam tot ce are mai bun fotbalul tricolor la ora actuală în condițiile în care căpitanul naționalei, Chiricheș, se află în convalescență după o nouă (a câta?) intervenție chirurgicală.

Apar însă, ca de fiecare dată, obiecții la opțiunile selecționerului. De pildă, destui se întreabă de ce a sărit din schemă tocmai Cristi Manea, încununat campion cu CFR Cluj și socotit cel mai constant dintre fundașii noștri. În schimb, Contra a apelat, conform unei opinii mai largi, nejustificat, la Maxim din Germania și la Grozav din Ungaria.
Primul ar fi o idee fixă a lui Cosmin. Convocarea lui n-avea niciun temei câtă vreme, în 564 de minute bifate în Bundesliga, medie 25 pe meci în stagiunea recent încheiată, Alex a înscris un singur gol pentru Mainz, formație ce s-a clasat pe poziția 12 din 18. Nici Grozav n-a rupt gura târgului la Kisvarda, de asemenea o formație modestă, care a terminat pe 9 din 12. În ciuda încrederii în preferințele selecționerului și a respectului față de deciziile lui, nu prea înțeleg, chiar nu înțeleg deloc, ce considerente l-au determinat să-i aleagă pe cei doi.

Mai neliniștitor e faptul că unii dintre cei chemați la Mogoșoaia pentru dubla amintită au necazuri. De natură medicală (Țucudean) ori, cum să zic?, de titularizare. Tătărușanu n-a mai apărat în ultimul timp la Nantes, neînțelegeri privitoare la prelungirea contractului. N. Stanciu s-a certat cu Al Ahli și, pentru câteva zile, a venit acasă din Arabia Saudită. G. Pușcaș nu știe încotro s-o apuce după ce Palermo, candidată la promovarea în Serie A, s-a trezit aruncată în liga a treia din pricina unor abateri financiare și așa mai departe. Lista celor care nu-s preocupați doar de partidele cu Norvegia și Malta, concentrați insuficient, e mai lungă.

În paralel, observăm fără bucurie că românii joacă din ce în ce mai puțin peste hotare. Cei mai mulți sunt rezerve, excepția de la regulă oferind-o Răzvan Marin, achiziționat deunăzi de Ajax cu 12,5 milioane de euro. Restul, din păcate, suferă. Stau mai mult pe bancă decât pe teren, confirmă rar spre foarte rar. E cazul ex-craiovenilor Al. Mitriță (New York City) și Al. Băluță (Slavia Praga), acum ignorați de Contra (cu „americanul” treaba e mai complicată), dar și al lui N. Stanciu. Când FCSB l-a vândut la Anderlecht cu 9,8 milioane de euro, acesta a fost cel mai scump fotbalist vândut vreodată din România. N-a convins nici la Anderlecht, valabil și pentru Chipciu, nici la Sparta Praga, nici la Al Ahli. Ca majoritatea colegilor săi din națională n-a urcat, a coborât.

Nu-mi asum răspunsul la întrebarea de ce băieții noștri nu reușesc să se impună în fotbalul cu adevărat competitiv, de top? N-au destul talent? Să fie chestie de fibră? Îi trage în jos comoditatea? Discuția e una fără sfârșit, cu opinii diverse. Clar e însă că, dacă pentru sârbi, croați, polonezi, cehi etc, semnarea unui contract avantajos în străinătate reprezintă începutul unui drum, pentru români el devine sfârșitul lui. Pentru că noi, îmi cer scuze, ne-am învățat cu puțin. Și, mai grav, ne mulțumim cu puțin. Când credem că ne-am legat măgarul, ne culcăm pe-o ureche și ne trezim foarte greu.