Mircea contra Mircea

Afirmația lui Lucescu sr. că "dintre toți elevii mei pe Rednic l-am ajutat cel mai mult" l-a deranjat pe tehnicianul "câinilor", care a ieșit la atac împotriva mentorului său.

Și nu la orice atac, ci la unul furibund, cu lovituri sub centură. Rednic l-a criticat pe Lucescu, dar l-a și jignit, când a spus despre el că „N-a ajutat pe nimeni în viața lui!”. Vom afla imediat că n-are dreptate. Ba chiar că, fără ori cu intenție, Rednic dezinformează. Nu degeaba e poreclit, întâmplător?, Strâmbul.

E posibil ca Rednic să nu-și mai aducă aminte ce s-a petrecut și cum. Asta ar fi o explicație, nu și o scuză. Dar ideea că a spulberat mitul Il Luce, că l-a desființat, e vorbă goală. Care mit, de unde mit?!

Antrenorul pus la zid e un om, aidoma tuturor, cu calități și cu defecte. Faptul că a cucerit 33 de trofee în cinci țări îl plasează în top, dar nu-l transformă în zeu, în idol. Trebuie să fi fost și el subiectiv uneori, să fi comis erori mai mari ori mai mici.

Vă propun s-o luăm cronologic și să notăm că, după ce l-a adus pe Rednic de la Luceafărul la Corvinul Hunedoara în B, Lucescu l-a promovat permanent. Așa a debutat acesta în Divizia A pe 2 august 1980 (Corvinul – ASA Tg. Mureș 4-1), la 18 ani și patru luni.

Aceluiași antrenor i se datorează și debutul respectivului jucător în națională, consemnat pe 11 noiembrie 1981, la 0-0 cu Elveția, la 19 ani și șapte luni. Veți zice, asemenea lui Rednic însuși, că avea valoare și se cerea chemat la lot. De acord că avea, dar nu era singurul în această situație.

Ca să fie și mai clar cât și-a „nedreptățit” Lucescu elevul, aflați că din 83 de prezențe în echipa României, Rednic a bifat 50 în mandatul actualului selecționer al Turciei, în intervalul 1981-1986. Din 58 de partide la națională, Lucescu l-a folosit pe Rednic în 50, încă o dovadă că i-a pus piedici! Să ne reamintim și că Rednic a ajuns la Dinamo și, mai târziu, la Standard Liege la insistențele lui Il Luce.

Pentru că urma să semneze și el la Liege în 1991, dar s-a răzgândit și a mers la Pisa, Lucescu a condiționat ca Standard să-i legitimeze pe Rednic și pe Andone. În 1997, l-a adus la Rapid din Belgia, de la Sint Truidense, unde făcea tușa la 34 de ani. În Giulești, Rednic a mai jucat încă 3 ani!

Să admitem însă că fiecare judecă lucrurile în felul lui și că punctele de vedere nu coincid. Deci, nu-i exclus ca, interpretând în stil propriu o conjunctură sau alta, Rednic să nu se fi simțit protejat de Lucescu, ci urgisit.

Dar de aici și până la a susține nepoliticos, arogant, că „Nea Mircea n-a ajutat pe nimeni în viața lui!” rămâne un drum pe care, dacă era corect, Rednic nu trebuia să se aventureze.

Zic asta, pentru că nu-s puțini oamenii din fotbal, dar și din afară, cărora Lucescu le-a întins o mână de ajutor. I-a sprijinit financiar pe Dembrovschi și pe Pârcălab, pe Cornel Drăgușin, pe regretații Angelo Niculescu, Dumitrache și Sandu Neagu, pe alții. Generos și discret, a refuzat să bată toba.

A sponsorizat la Iași șapte burse destinate copiilor săraci, 700 de euro anual, a oferit zeci de mii de euro unei familii nevoiașe din Ucraina, a cărei casă fusese distrusă de inundații etc. Veți riposta că a avut și are de unde da. Iarăși de acord, dar unii au mai mult și nu dau un sfanț!

Nu mă erijez în avocatul lui Lucescu sr, deoarece s-ar putea apăra singur. Doar apreciez, în lumina celor de mai sus, că Strâmbul n-avea voie să sară la gâtul unuia care i-a făcut lui, și altora, numai servicii. Lipsa recunoștinței și a bunului-simț nu onorează pe nimeni. Nici măcar pe un reputat antrenor.