Campionul campionilor

Roger Federer mi-a sugerat mereu un scrimer de geniu. Care nu profesează pe planșă, ci pe court

Mărturisesc că privesc mai puțin tenis în ultima vreme. Pe cât posibil, evit chiar și meciurile Simonei Halep, deoarece mă încarcă, mă tensionează. Aș vrea să le câștige pe toate și cum nu reușește, s-a întâmplat și la acest 1-2 cu Serena Williams de la Melbourne, mă copleșesc emoțiile. Iar unuia operat pe cord deschis nu-i sunt indicate palpitațiile de niciun fel. Nici la figurat și nici, mai ales, la propriu.

Cu un singur jucător fac excepție, cu Roger Federer. La care m-au atras eleganța mișcărilor și precizia loviturilor. Ca la Ilie Năstase cândva, mingile lui Roger forțează legile geometriei și ale gravitației, ba le și încalcă uneori. Sunt conștient că exagerez, dar acest elvețian născut la Basel pe 8 august 1981 mi-a sugerat mereu un scrimer de geniu. Care nu profesează pe planșă, ci pe court.

Așa a ajuns Roger, nu-i o figură de stil, să scrie istorie în tenisul mondial. Să câștige, ca nimeni altul, 20 de trofee de Grand Slam, de șase ori Turneul Campionilor și aurul olimpic de la Beijing 2008 la dublu, să fie numărul 1 ATP pe parcursul a 310 săptămâni, dintre care 237 consecutive, alt record de vis. Revenit în fruntea ierarhiei după 5 ani și 106 zile, când sărise de 36 de ani, el e cel mai longeviv și mai vârstnic lider ATP all time. Cotat drept unul dintre cei mai buni tenismeni din toate timpurile, dacă nu chiar cel mai bun, a strâns suficientă glorie și destulă avere. A luat peste 120 de milioane de dolari din tenis și la fel de mulți bani, ori chiar mai mulți, din publicitate.

La Australian Open, competiție în care triumfase de șase ori, inclusiv în 2017 și 2018, i-a mers rău de data asta. A ieșit încă din „optimi”, învins după patru seturi cu prelungiri de grecul Stefanos Tsitsipas de 20 de ani, elev al Academiei lui Patrick Mouratoglou, antrenorul Serenei. Deși furios pe arbitru, care l-ar fi avantajat pe adversarul său, Federer și-a păstrat calmul la final și a declarat că, în ciuda celor 37 de ani jumătate, nu se retrage. Va fi prezent și la Roland Garros, unde îl vor acompania, conform obiceiului, soția și cei patru copii, o pereche de gemene și una de gemeni. Nu va abandona tenisul, ci va continua, expresia lui, să se distreze.

Nu s-a supărat nici măcar pe John McEnroe, analistul TV care nu s-a sfiit să interpreteze eșecul veteranului în disputa cu tânărul Tsitsipas semnalul schimbării de generații. I-a răspuns lui McEnroe cu o glumă, ironizându-l că repetă chestiunea cu predarea ștafetei de vreo 10 ani!

Din cele trăite de Federer la Melbourne m-a impresionat în mod special momentul în care un agent de pază l-a oprit să intre la vestiare deoarece îi lipsea acreditarea, cardul de acces. Greu de presupus că individul nu l-a recunoscut pe elvețian, numai că acolo, precum în întreaga lume civilizată, de reguli se ține cont. Bune, rele, ele se respectă cu sfințenie.

Cum credeți că a reacționat campionul campionilor? A așteptat liniștit să apară cineva din echipa lui ca să arate ecusonul. Nu și-a ieșit din pepeni, n-a ridicat tonul, n-a amenințat. Cu siguranță că la noi lucrurile ar fi decurs altfel. I s-ar fi strigat paznicului „Bă, tu știi cine sunt eu?!” și i s-ar fi atras atenția că „Te aranjez eu, mâine o să-ți cauți serviciu!”. Atitudinea din Australia, în aparență un fapt divers, e alt motiv care mă îndeamnă să-l privesc pe Federer.