Sir Dumi 

Retras de pe teren, unde a fost un atacant fâșneț și elegant, Ilie Dumitrescu a devenit un bărbat modern, de lume.

Poate chiar mai mult decât atât, un personaj. E o plăcere să-l vezi și să-l auzi. Mereu la patru ace, scos din cutie, pare că s-a născut în costum și cu cravată la gât, una invariabil asortată. Spilcuit, dă senzația că în fiecare zi merge la o nuntă ori măcar la un botez.

Discursul lui e fluent și cizelat, inclusiv intervențiile de la Digi Sport, niciodată stridente. Evită să fie prețios, deși uneori lasă impresia că pozează. Că-și pescuiește cuvintele. Spre deosebire de alții, le găsește însă ușor. Ca unul care a trecut pe la Tottenham (când i s-a înscenat mizeria cu nevasta unui polițist) și pe la West Ham, se descurcă binișor în engleză. Întrucât a jucat la Sevilla și în Mexic, vorbește și spaniola.

Spre a nu mă mai lungi, e un tip rasat, cu stil. Ca să-l citez, și când duce gunoiul, are un fel aparte. Iar meritele lui Ilie sunt cu atât mai mari cu cât nu provine dintr-o familie de intelectuali sau măcar dintr-una cu bani. Dimpotrivă, a copilărit la periferia Bucureștiului, spre capătul Șoselei Alexandriei, „acolo, unde întorcea tramvaiul”, într-o casă cu trei copii, în care salariul de lăcătuș mecanic al tatălui abia ajungea de la o lună la alta.

Stând cu el la o șuetă, ai jura că a terminat o facultate, dacă nu mai multe. Te-ai păcăli, n-are studii superioare. Singura școală pe care a absolvit-o e, cunoașteți formula, școala vieții. A căutat însă numai exemplele frumoase, care s-au lipit de el. Mânuiește computerul ca un IT-ist de elită și, în puținul timp liber, pictează. „Nu ca să vând, ci pentru sufletul meu”, zice și schimbă vorba.

Din dragoste pentru pictură, ca să țină o galerie de artă, a cumpărat cu 3,5 milioane de euro „Hanul cu Tei” din Centrul Vechi. Dovadă că așchia nu sare departe de trunchi, fiul său, Ilie jr, alintat Toto, e cotat un actor interesant, de mare viitor. Familie de artiști, nu?

A încercat ca antrenor, dar nu s-a simțit în largul lui pe banca tehnică. A renunțat repede și fără regrete. Lucra la PAOK Salonic când, venind dinspre Atena, m-am oprit să-l salut. M-a invitat la un restaurant de lux, al cărui patron, prieten cu Ilie, ne-a primit cu plecăciuni. Fiindu-i greu să pronunțe Dumitrescu, grecul i s-a adresat, folosind o engleză aproximativă, cu Sir Dumi. Ilie l-a bătut pe umăr, după care a comandat o sticlă de vin roșu. Firește, cea mai bună, cea mai scumpă.