Calul şchiop

În lipsa altor subiecte captivante, trecerea francezului Gnohere de la Dinamo la Steaua a ţinut capul de afiş al primei săptămâni din 2017.

Becali a scos din buzunar pentru acest transfer, valabil până în vara lui 2020, o sumă consistentă. I-a achitat lui Dinamo 250.000 de euro, iar jucătorului i-a asigurat 50.000 la semnătură, 15.000 pe lună şi bonusuri de performanţă. Se pune însă întrebarea dacă mutarea respectivă chiar merita atâta agitaţie şi atâta cheltuială? Sincer, aş zice nu.

Răspund aşa deoarece mi se pare puţin probabil, foarte puţin, ca Gnohere să devină titular în echipa roş-albastră, indiferent ce nume va purta aceasta la primăvară. Probabil că Reghecampf îl va prefera pe Alibec, cel mai bun fotbalist român din 2016. După cum nu-mi închipui că va schimba sistemul pentru a folosi două vârfuri şi a-i găsi loc francezului. În rest, să fiu iertat, ce superstar e atacantul parizian de vreme ce, înainte să sosească în România, în vara lui 2015, a evoluat exclusiv în Elveţia şi în Belgia, ba şi la cluburi de duzină?! Până la 29 de ani, pe care-i va împlini pe 21 februarie, Gnohere n-a spart norii. A izbutit promovarea în Jupiler League cu Charleroi în 2012 şi s-a calificat cu Dinamo în finala Cupei României 2016, adjudecată de CFR Cluj. Atât, adică puţin.

De reamintit că, înainte de a iscăli cu Dinamo, Gnohere a tratat cu Petrolul, care însă nu l-a oprit. Ploieştenii l-au considerat supraponderal şi impulsiv, „calităţi” demonstrate şi în Ştefan cel Mare. Unde a alternat reuşitele cu decepţiile şi a plăcut în măsura în care a dezamăgit. Dovada? În 58 de partide susţinute în tricoul alb-roşu a înscris numai 24 de goluri în toate competiţiile, departe de realizările unui atacant cu pretenţii.

Adevărat e însă că în acelaşi tricou i-a cucerit pe fani, care l-au îndrăgit şi l-au susţinut. Au apreciat impetuozitatea lui din teren şi curajul de a nu sta drepţi în faţa şefilor. Într-un sens mai larg şi nu doar la noi, publicul îi simpatizează mai degrabă pe revoltaţi decât pe cei docili. Ascultătorii aşteaptă la rând.

Se mai ridică o întrebare legitimă: de ce a decis Becali să arunce cu banii într-un jucător cu trecut ceţos şi cu viitor incert? Căci ofertele de 50.000 pe lună care s-ar fi înghesuit din zona Golfului pe adresa lui Gnohere au însemnat poveşti de adormit copiii. Să ia latifundiarul a nu ştiu câta plasă, să interpreteze el încă o dată rolul negustorului păgubos care investeşte greşit, care mizează pe un cal şchiop ca în cazurile Alcenat, Gebhart, Bawab ori Tade? E posibil să fi vrut să se răzbune pe cei din Groapă pentru umilinţa cu „Doar Dinamo Bucureşti” sau, cum a procedat cu Astra, să fi urmărit slăbirea concurenţei prin cumpărarea ei.

Personal, am impresia că Becali şi-a făcut damblaua cu „Bizonul”, pe care l-a cumpărat nu de nevoie, ci din ambiţie, de fudul. Ca să arate că el rămâne cel mai tare din parcare şi să-i dea peste nas unei rivale, pe care a rănit-o în orgoliul propriu. Continuu să cred că prin afacerea Gnohere, al cărei unic beneficiar va fi fotbalistul însuşi, Dinamo n-a pierdut un jucător de mare valoare. Şi nici Steaua n-a câştigat unul.