Vinovăţie infinită

Germanii, consideraţi pretutindeni maeştrii seriozităţii şi ai corectitudinii, exemple de onestitate, i-au dat credit total lui Hoeness şi au mers pe mâna lui

Vă e cunoscută povestea lui Uli Hoeness, născut pe 5 ianuarie 1952, ex-atacantul lui Bayern care a jucat de 35 de ori în „naţionala” RFG şi un deceniu pentru formaţia din Munchen. A câştigat cu ea 3 campionate şi tot atâtea Cupe ale Campionilor. Apoi a condus, ca preşedinte, clubul bavarez din 1979 în 2014. Pe 2 iunie 2014 a ajuns în închisoare, condamnat la 3 ani şi jumătate ca urmare a unei fraude de 28,5 milioane de euro. După 21 de luni, dintre care 14 petrecute în semilibertate, a fost liberat condiţionat pe 29 februarie 2016, pentru ca deunăzi, pe 25 noiembrie, să fie reales şef la Bayern! Din 7.152 de membri cotizanţi prezenţi în Adunarea Generală de la Audi Dome, 6.986 au votat pro Hoeness, 97,67 la sută, 108 contra, în timp ce 58 s-au abţinut. O victorie scontată şi zdrobitoare, ovaţionată de întreaga asistenţă. Întrucât rar mai întruneşte cineva unanimitate azi, s-au auzit şi fluierături în sală. Pierdute însă într-un ocean de aplauze.

Asemenea lui Hoeness, a păţit-o şi Gică Popescu, al treilea jucător al nostru ca număr de selecţii all-time (115), căpitan al Barcelonei în seara cuceririi Cupei Cupelor 1997, câştigător al Cupei UEFA şi al Supercupei Europei cu Galata în 2000 etc. Cel desemnat în 6 rânduri fotbalistul român numărul 1 al anului a stat în închisoare 20 de luni, din 4 martie 2014 în 4 noiembrie 2015, fiind condamnat la 3 ani, o lună şi 10 zile pentru evaziune fiscală şi spălare de bani, fapte consemnate în scurta perioadă în care a acţionat ca impresar. Detaliile cazului vă sunt familiare, deci nu mai insist.

Simt nevoia să remarc însă că germanii, consideraţi pretutindeni maeştrii seriozităţii şi ai corectitudinii, exemple de onestitate, i-au dat credit total lui Hoeness şi au mers pe mâna lui. Însuşindu-şi punctul de vedere al acestuia că „am comis o imensă eroare, însă am plătit”, s-au grăbit să-l aleagă în fruntea celui mai important club din Bundesliga. Au dovedit astfel că ştiu să scuze păcatele şi să ofere încă o şansă. Oare îi oferim şi noi una lui Gică Popescu, deşi el a greşit, măcar în privinţa prejudiciului, infinit mai puţin?

Regret s-o spun, dar cântărind reacţiile celor care nu-l scot pe Popescu din puşcăriaş, din bandit şi din infractor, unul scriind pe blog că „trebuia să stai în pârnaie 20 de ani, nu 3”, iar altul notând, cu bolnavă satisfacţie, că „m-am îmbătat de bucurie când te-au condamnat”, răspunsul e nu. Din păcate, un nu hotărât. Ferm.

Sigur că, neachitând impozitele datorate din transferurile unor jucători, varianta justiţiei, Gică a încălcat legea. Bună, rea, legea se respectă, nu se discută. Dar de aici şi până la a-l socoti pe marele internaţional de altădată vinovat pe viaţă e un drum de ocolit, de evitat. S-ar impune să gândim şi noi ca nemţii, adică să judecăm că Popescu a greşit, dar şi că, ispăşindu-şi pedeapsa, are dreptul omenesc la o a doua şansă.

Nu neapărat în calitate de aspirant la preşedinţia FRF, cum mă vor înfiera haterii că sugerez, deşi Gică însuşi a repetat că n-are de gând să mai candideze, ci ca simplu cetăţean. Ca om care merită cântărit şi după victoriile repurtate, nu exclusiv după eşecurile suferite. Numai că noi, mulţi dintre români, suntem prizonierii răutăţii, ai invidiei şi chiar ai urii. Incapacitatea de a ierta şi de a uita nu ne onorează. Dimpotrivă.