Meciurile şi minciunile lui Dragomir

Fostul preşedinte al LPF, Dumitru Dragomir, a publicat deunăzi o carte de memorii intitulată "Meciurile vieţii mele".

Deşi mi-a trimis-o cu dedicaţie, mărturisesc că am parcurs din ea numai fragmentele referitoare la mine şi la colegii de la desfiinţatul ziar Sportul Românesc, patronat de Dragomir în intervalul 1991-1998. Dacă nu mă pot pronunţa asupra celorlalte capitole ale volumului, cele care mă privesc conţin, din păcate, un şir nesfârşit de născociri şi chiar de jigniri. Să nu credeţi însă că Dragomir fabulează ca să-şi pună subiecţii în inferioritate, în situaţii delicate. Nu, o face mai ales pentru a ieşi el în evidenţă, ca lumea să realizeze că nimeni nu-l egalează, că el e cel mai tare, cel mai inteligent, cel mai cel. Şmecher, însă mai mult decât atât, tatăl şmecherilor, cum îi plăcea să se recomande.

Chemat la ordine de ministru!
Prima minciună apare sub titlul „Cum a decorat Ioaniţoaia autostrada cu pui congelaţi” şi evocă un accident pe care l-am suferit prin 1980, pe când lucram la Flacăra, pe şoseaua Piteşti-Bucureşti. Într-adevăr, m-am răsturnat cu maşina, moment în care întreg portbagajul, inclusiv cei 3-4 pui primiţi de la Dragomir, pe atunci preşedinte la Scorniceşti, s-a împrăştiat. Dragomir aiurează însă că mă întorceam de la Scorniceşti (fals, comentasem la TVR un meci de Cupă la Piteşti) şi că puii umpluseră copacii de pe  marginea şoselei! Şi mai gogonată e afirmaţia că el a sosit la locul incidentului câteva minute după producerea acestuia şi că „pe Ioaniţoaia l-am aşezat într-o maşină şi l-am trimis urgent la spital”. N-a fost cazul de spitalizare, iar ceilalţi doi ocupanţi ai Daciei pot certifica. Inclusiv că nu l-au văzut pe Dragomir acolo, acesta aflând despre întâmplare din ce i-am relatat eu. El minte şi când adaugă că „a doua zi ziarele erau pline de glume de tot felul” pe marginea evenimentului şi că ministrul adjunct al agriculturii l-a chemat să-l ia la rost pe tema puilor din pomi?! Cine a trăit vremurile acelea ştie că presa nu se ocupa niciodată, chiar niciodată, de asemenea lucruri, ca să nu mai zic că sunt rari copacii de pe marginea autostrăzii respective. Dragomir îşi imagina însă că se bate pe burtă cu miniştrii că doar el se laudă în carte că îi spunea lui Ceauşescu bancuri cu Nea Nicu!

Trădare pentru câţiva arginţi
În stilu-i caracteristic, Dragomir depăşeşte limitele bunului simţ când relatează despre înfiinţarea Sportului românesc în 1991 şi despre plecarea majorităţii echipei redacţionale 6 ani mai târziu la ProSport. Afirmând că „vechiul meu amic Ioaniţoaia era şomer”, omul încurcă intenţionat lucrurile ca să-şi dea importanţă. Extras din carnetul meu de muncă, facsimilul alăturat dovedeşte negru pe alb că m-am transferat în 1 septembrie 1991 de la revista Fotbal, pe care o conduceam, la Number One SRL-Sportul Românesc în interes de serviciu. Pică deci varianta cu şomajul, după cum pică şi aceea că eu şi Cătălin Tolontan l-am trădat. Pasămite, am fi fugit „pentru câţiva arginţi la Adrian Sârbu care, la rându-i, avea să-i vândă ziarul cu peste şapte milioane de dolari lui Dan Voiculescu”, altă aiureală deoarce Sârbu va vinde ziarul Trustului Ringier, nicidecum lui Voiculescu, Dragomir bate iarăşi câmpii.

„Voi sunteţi servitorii mei!”
Iată cum descrie Dragomir contextul despărţirii noastre de Sportul Românesc după ce, altă gogomănie, eu aş fi solicitat o discuţie comună cu Tolontan: „Au venit amândoi aranjaţi şi parfumaţi aşa cum nu-i mai văzusem niciodată. Ovidiu intră direct în subiect: Eu doresc 25.000 de dolari pentru mine şi 20.000 pentru Cătălin. Doresc o redacţie în care să cumpărăm 30 de computere şi mai dorim câte o maşină pentru fiecare”.

Aici, cel poreclit Corleone chiar că e de plâns, de compătimit, deoarece atât chestia cu banii, cât şi cea cu maşinile reprezintă o diversiune. Mai mult decât o simplă invenţie, o manipulare. Gândiţi-vă, cum să-i ceri aşa sume, ba şi maşini, unuia care plătea salarii sub cota pieţii, uneori mizerabile, adesea foarte mici?! În absenţa mea, Dragomir i-a certat pe băieţi că „sunteţi servitorii mei şi trebuie să mă ascultaţi orbeşte”! A fost picătura care a umplut paharul în condiţiile în care, câştigând bine cu un ziar care-l va propulsa până în fruntea Ligii, cel recent eliberat de la Bastilia, e termenul lui, nu mai putea fi ţinut în frâu. Crezându-se mare jurnalist, ajunsese să publice zilnic, asta spre amuzamentul dactilografelor, care abia mai pridideau să-i corecteze greşelile de ortografie. În proporţie de 90 la sută, redacţia a refuzat să mai lucreze pentru un patron care-i ordona să stea în genunchi, dar Dragomir n-a înţeles avertismentul şi s-a plâns că „a doua zi întreaga redacţie a fugit”. Nu-i adevărat, am continuat munca încă două săptămâni tocmai pentru ca ziarul să apară, numai că patronul va uita să ne plătească! Când Andrei Vochin, alt „caracter josnic” în varianta prostească a lui Corleone, i-a atras atenţia că ne datorează bani, Dragomir l-a împins pe scări de era să-i rupă picioarele!

„Diplomat” cu 50.000 de dolari
Iniţial, auzind că vrem să plecăm, Dragomir a crezut că-i forţăm mâna spre a mări salariile şi a achiziţiona câteva computere. Isteţ, s-a lămurit însă repede că nu glumim şi a schimbat placa. A devenit mieros, ofertându-ne separat pe mine şi pe Tolontan, încercând să bage zâzanie între noi şi momindu-ne pe rând cu felurite avantaje. Sătul de aerele de fanfaron ale lui Dragomir, mă opresc aici, nu înainte de a-l pofti să-şi aducă aminte că, intrat în panică, m-a invitat la restaurantul Lido, unde a insistat să-mi dea 50.000 de dolari. Am martori că a deschis servieta diplomat şi mi-a arătat teancul cu bani zicând „rămâi şi verzişorii sunt ai tăi, să-i cheltuieşti sănătos!”.

În încheiere, mi se pare corect să spun că Sportul Românesc ne-a ajutat pe noi, foştii lui redactori, sub aspect profesional. Ne-a călit, ne-a maturizat. Şi mai mult l-a ajutat însă pe Dragomir, care a reintrat în peisajul fotbalului graţie ziarului, datorită succesului şi influenţei acestuia. Fără SR, n-ar fi ajuns niciodată şeful Ligii Profesioniste.