Mutu şi contestatarii

Cristi Geambaşu a scris atât de prompt şi de bine pe marginea instalării lui Mutu ca director general la Dinamo, ori ca manager general, până şi site-ul roş-alb mai încurcă funcţiile!, încât nu m-aş mai fi amestecat şi eu.

Mă bag însă deoarece am bănuiala că prezenţa lui Adi la Tribuna Zero de lunea trecută a contribuit serios la numirea lui. Asta pentru că în emisiunea de la EuropaFM, pe al cărei parcurs a dat impresia unui tip echilibrat, modest şi mobilat, Mutu a anunţat în premieră că-l interesează să devină antrenor, dar şi să lucreze în conducerea unui club important. Probabil că Ionuţ Negoiţă, aflat în căutarea unui oficial cu firmă, l-a auzit şi s-a decis.

Mi-a plăcut şi ce-a declarat Mutu în cea dintâi conferinţă de presă ca oficial în Ştefan cel Mare despre „eterna rivală”. „Trebuie să lăsăm lupta cu Steaua şi să ne vedem de treaba noastră. Steaua e la alt nivel şi Dinamo să lase capul în pământ, să facă un pas înapoi pentru că nu suntem la acelaşi nivel. Nu putem să ne luptăm cu banii domnului Becali şi nici să ne batem în transferuri cu domnul Becali”, a îndrăznit el.

O atitudine pe care am găsit-o sinceră, lucidă şi responsabilă, dar care i-a enervat pe ultraşii „câinilor”. Ei au speculat că, şi dacă gândea aşa, Mutu trebuia să se abţină deoarece formularea lui înseamnă o predare în faţa inamicului, o capitulare. Deşi una-i una şi alta-i alta, mulţi s-au repezit la gâtul lui Adi. Printre altele, l-au acuzat că-i ia partea lui Daum în ideea că ambii au tras pe nas cândva şi cine se aseamănă se adună, nu?

Sigur că Mutu a avut o viaţă aventuroasă, dar e dreptul fiecăruia să trăiască după cum îl duce capul. Nimeni nu trăieşte în locul altuia. Deşi Adi nu s-a realizat pe deplin, chiar n-ajută nimănui, iar lui cel mai puţin, să ne întoarcem obsesiv la erorile lui de tinereţe. Pe unii îi deranjează, parcă-i doare, că fostul Il Fenomeno a depăşit cumpăna din conflictul cu Chelsea şi e la 37 de ani un bărbat puternic, celebru şi bogat. Rămâne unul dintre cei mai valoroşi fotbalişti români din toate timpurile, cogolgeter all-time al „naţionalei” alături de Hagi, cu câte 35 de goluri, e al cincilea marcator din istoria Fiorentinei etc., merite imposibil de ignorat, indiferent cât s-a risipit Adi de-a lungul timpului. Şi s-a risipit destul, n-o neagă nici măcar el.

Numai că aşa suntem noi, românii, înclinaţi să punem note altora şi să facem pe moraliştii cu ei, surzi la observaţia unicului Nicolae Iorga, conform căreia „Cine stă jos să nu râdă de cel care cade de pe vârfuri!”. Pornirea împărtăşită de contestatarii lui Mutu nu-i însă exclusiv tricoloră, ci mai degrabă omenească, de vreme ce francezul Albert Camus, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1957, avertiza că „Oamenii se grăbesc să-i judece pe alţii ca să nu fie ei înşişi judecaţi”.

Personal, spre deosebire de hateri, apreciez că Adi Mutu s-a maturizat şi că, graţie experienţei şi reputaţiei sale, datorită numelui, poate fi directorul general, ori managerul general, de care Dinamo avea nevoie. Îi doresc succes şi-i ţin pumnii strânşi!