Românii de pe strada Veseliei

În Montparnasse, în zona turnului şi a cimitirului cu numele respectiv, se găseşte cartierul Gaite, cuvânt ce se traduce prin veselie

E foarte căutat de turiştii de pretutindeni tocmai pentru atmosfera jovială de pe străzile lui, doldora de restaurante, de hoteluri şi, detaliu propriu Parisului, de teatre. Cum Rue de la Gaite, cureaua dintre bulevardele Maine şi Edgar Quinet, se învecinează cu Cimetiere du Montparnasse, unde-şi petrec eternitatea, alături de Baudelaire, Maupassant, Larousse, Alehin, Saint-Saens, Sartre şi alţii, Brâncuşi, Ionesco şi Cioran, parcă reascultăm vechea glumă cu Caracalul. Numai acolo închisoarea ar fi fost pe strada Libertăţii, cimitirul pe a Învierii şi brutăria pe a Foametei, sper să nu se supere pe mine nici Tucă, nici Dan Diaconescu!

Mese cât farfuria

Dac-ar fi să intri în toate restaurantele de pe Gaite, ţi-ar trebui o săptămână, deşi strada nu duce niciun kilometru. Fiecare local cu specificul lui. Aiyara e thailandez, Hoshi japonez, Himalaya indian, Good Time libanez, Amorino italian etc., toate au un numitor comun. Împinse îndrăzneţ pe trotuare şi adăpostite sub copertine grele ce le apără când de ploaie (ca în aceste zile), când de soare, mesele la care eşti îmbiat să te aşezi, de regulă sunt ocupate. Ele nu-s mult mai mari decât o farfurie. De când lumea şi pământul, Parisul a acuzat lipsa spaţiului, din care cauză în camerele de hotel, inclusiv în cele de 4 şi 5 stele, de la uşă cazi direct în pat şi abia dacă ai unde pune un geamantan! Dar plăteşti de te ustură, ca şi la bistrourile Le Plomb du Cantal ori Le Tournesol, cele mai frecventate din Gaite, permanent fără locuri libere. În primul, proţăpiţi pe nişte scaune înalte şi incomode, muşteriii par nişte jochei bucuroşi că nu le-au fugit caii de sub ei!

Poate n-am explicat suficient: mesele sunt înguste cât noptierele tocmai ca să încapă cât mai mulţi clienţi şi să dea 22-25 de euro pe un fel de mâncare. După care să-şi ia viteză şi să vină alţii, fie şi numai pentru un capuccino de 5,20 euro. Peste 23 de lei o cafea, ce ziceţi?! Ca să vă faceţi o imagine despre ce scumpete e la Paris, totuşi, unul dintre cele mai căutate oraşe de pe planetă, aflaţi că aici, în Montparnasse, n-am văzut în vitrinele agenţiilor imobiliare un apartament cu două camere pe care să se ceară sub 200.000 de euro! În schimb, am văzut destule bătând la 300.000 şi chiar 400.000!

Genţile la control!

Nu poţi merge 10 metri pe strada Veseliei ca să nu întâlneşti un teatru: Rive Gauche, La Comedie Italienne, Theatre Montparnasse şi aşa mai departe. Pe Malul Stâng (Rive Gauche) se joacă, sold-out, Une folie, recomandată drept „o capodoperă de Sacha Guitry”, regretatul actor, dramaturg, scenarist şi regizor devenit celebru şi pentru că în vremea adolescenţei a fost eliminat din 11 şcoli de cuminte ce era! La uşa teatrului se poate citi că „amabila clientelă e invitată să prezinte şi să deschidă orice geantă pentru un control vizual”. Finalul anunţului e şi mai categoric: „bagajele de orice fel şi valizele nu-s acceptate aici”.

Totuşi, inclusiv la Paris se trăieşte din ce în ce mai greu din artă. Dovadă că Theatre Montparnasse a trebuit să recurgă la o braserie, unde un menu fix costă la prânz 16,50 euro, iar seara, completat cu une mousse au chocolat, urcă la 17,90. Altfel, din ce-am constatat, în ciuda afluenţei, nici restaurantele cu tradiţie nu stau aici pe roze. Altfel n-ar fi transformat Happy hour, intervalul cu preţuri reduse, în Happy hours, unele dintre ele practicând preţuri mai mici chiar şi între orele 17 şi 23! N-am apucat însă, între atâtea meciuri, să trec pragul restaurantului cu specific românesc Doina, plasat peste mână pentru mine, aproape de Turnul Eiffel. Poate data viitoare, dacă se va mai ivi vreuna.

Moldovean fără frică

Ca întreg Parisul, şi Veselia e căutată de compatrioţii noştri, la propriu şi la figurat. Dumitru Tăbuşcă, de pildă, a sosit de la Iaşi special pentru Euro, iar această primă vizită îl mulţumeşte. Mai puţin faptul că Bogdan Stancu „a ratat două ocazii uriaşe în meciul cu Franţa”. Se recomandă profesor de sport, însă admite că treaba asta n-a rentat şi că se ocupă, mai nou, de făcutul jaluzelelor. Deţine un aparat de fotografiat bengos, probabil un Nikon, mare cât un ghiozdan şi e foarte mândru de el. A tras la vreo 30 de kilometri de centrul Parisului, circulă numai cu metroul şi nu înţelege de ce i-ar fi frică. „Unui moldovean nu-i e frică niciodată”, râde şi o ia din loc, nu înainte de a mă asigura că „ne scoatem pârleala pe elveţieni şi plecăm acasă doar după sferturile de finală!”. Aşa să fie, Mitică, mă sui şi eu în trenul ăsta!

Grădina lui Joe Dassin

M-am mai conversat în apropiere cu Horaţiu Zaiu şi Daniel Marcu din Deva, cu Adrian Cernea din Sibiu şi, lângă Grădinile Luxemburg, cu Cosmin Timbus din Alba Iulia şi Sever Bucur din Cluj, observaţi dumneavoastră, invazie de ardeleni! Când am poposit la Jardin du Luxemburg, cu planuri trasate încă din 1610, imediat după asasinarea lui Henric al IV-lea de Bourbon, ploua mărunt, parcă în duşmănie, enervant. Aleile erau pustii, nu se zăreau „studenţii care visează că şi-au terminat studiile, nici profesorii care visează să le înceapă”, precum în melodia interpretată cu sensibilitate de Joe Dassin. Doar pe una din peluze, vreo 10-12 copii sfidau picăturile şi alergau o minge. Pe tricoul celui mai scund dintre ei, un pitic, scria Zidane. În rest, Parisul se pregătea de încă o noapte ploioasă, pe care o întâmpina cu speranţa că ziua de mâine va fi frumoasă. Cu cer senin şi cu soare.

Paris, 14 iunie 2016