Moartea unui fotbalist

Până ne va lămuri IML, deşi în asemenea situaţii mereu rămâne ceva nedesluşit, controversat, a luat poziţie şi secretarul de stat Raed Arafat.

Sfârşitul năprasnic al camerunezului Ekeng, absurd ca dispariţia oricărui tânăr de 26 de ani, a provocat doliu în fotbal, dar şi multă rumoare în afara acestuia. Logic, deoarece moartea face o audienţă neobişnuită. Ea vinde cel mai bine.

Din pricină că africanul s-a înscris pe o listă funerară lungă, pe care mai apar la noi numele lui Vrăbioru în 1999, al lui Hâldan în 2000, al lui Cr. Neamţu în 2002, al lui Alex. Iatan în 2009 şi ale altora, decesul lui a reactualizat câteva întrebări ce nu şi-au găsit răspuns în timp ori şi-au găsit unul evaziv. De pildă, dacă intervenţia mai energică a medicilor de pe gazon, dar şi mai competentă, l-ar fi putut salva pe Ekeng, despre care unii pretind, mai degrabă însă surse decât persoane identificate, că s-a prăpădit cu zile? Oare ar fi scăpat el în cazul în care defibrilatorul din ambulanţa care l-a preluat, una dintre cele trei prezente la stadion, ar fi fost folosit? În paranteză fie zis, la Monte Carlo funcţionează defibrilatoare la orice colţ de stradă!

Înainte de rezultatul autopsiei, nu mă aventurez într-o părere fermă şi nici nu arăt cu degetul. Nici chiar către Institutul Naţional de Medicină Sportivă, de la care Ekeng ar fi primit cu uşurinţă avizul să joace, INMS fiind suspectat că lucrează de mântuială. Pasămite, ar mai exista şi alţi complici. LPF, care n-a cerut destule controale antidoping la Liga 1, dar şi arbitrul meciului Dinamo-Viitorul, care n-a fluierat finalul când s-a prăbuşit camerunezul, de parcă Fl. Marcu trebuia să prevadă că inima acestuia va înceta să bată la spital!

Până ne va lămuri IML, deşi în asemenea situaţii mereu rămâne ceva nedesluşit, controversat, a luat poziţie şi secretarul de stat Raed Arafat. Declaraţia a exprimat surprinderea că s-a putut petrece încă o astfel de tragedie, dar şi regretul că o firmă particulară a obţinut contractul de asistenţă cu Dinamo, nu SMURD-ul păstorit de dânsul!

Din argumentele amintite, şi din altele nespuse, s-ar deduce că sistemul nostru medical de urgenţă e marele vinovat. Şi mai tare l-ar înfunda amănuntul că de la moartea lui Vrăbioru, în ultimii 17 ani, nu s-a îmbunătăţit nimic în aria lui. Posibil să fie aşa, numai că, pe de altă parte, mă tem că ne place să ne culpabilizăm, că ne simţim în postura de victime precum peştele în apă. Să fiu iertat, dar părem bucuroşi că la noi e mai rău decât la alţii. Să nu ne prefacem, ăştia suntem, mai amatori de spectacole decât de rezolvări.

Atât că atunci când pe parcursul unui meci, al unui antrenament ori imediat după aceea Mişa Klein în 1993 şi Rupp în 2013 au murit în Germania, Feher în 2004 în Portugalia, Green în 2006 în Danemarca, Puerta în 2007 în Spania, Omogbehin în 2010 în Anglia, Morosini în 2012 în Italia, G. Mertens în 2015 în Belgia etc., întrebarea e dacă în ţările acelea, socotite superioare României, mai organizate şi mai protejate, tot sistemul a comis-o?!

Departe de mine gândul de a susţine că la noi e ceva perfect. Totuşi, din motiv că şi sistemul numit viaţă mai greşeşte, ajungem la trista concluzie că astfel de drame se vor mai întâmpla, se vor mai repeta. Fără să încerc să acopăr pe cineva ori să fac pe fatalistul, vă reamintesc că moartea e o afacere personală. Fiecare cu soarta lui.