Golgeterul și fata-n casă
Deși plasat în umbra artistului Budescu, autorul unor execuții unice, Alibec a ieșit din ce în ce mai des în evidență, mai convingător

Fără să afecteze meritele și contribuțiile celorlalți, căci masele scriu istoria, doi sunt cei care au dus-o prioritar pe Astra la un pas de titlu, Marius Șumudică și Denis Alibec. De un titlu însă, atenție!, pentru obținerea căruia formația de la Dunăre mai trebuie să tragă și, poate, să sufere. Totuși, e în afara oricărui echivoc că Astra Giurgiu trebuie socotită, după acest 2-0 cu Steaua de sâmbătă, favorită la victoria finală.
Vă propun să discutăm despre cei menționați începând cu Alibec. În aprilie 2013, când Viitorul îl împrumutase de la Inter Milano, pentru care bifase, din păcate, două meciuri mari și late, ba nici alea întregi, Gică Hagi declara că Alibec e “Cel mai talentat vârf al nostru din toate generațiile, dar trebuie să dovedească pe teren că e cel mai bun. Să aibă ambiție, să muncească”. Adus de Astra în ianuarie 2014, după ce marcase numai 5 goluri pentru Viitorul și niciunul pentru Bologna, atacantul născut pe 5 ianuarie 1991 la Mangalia a întârziat să confirme elogiile lui Hagi. Capricios până la încăpățânare, părea frate de cruce cu Mutu, tentat să-și irosească harul, nu să-l fructifice.
Cam în urmă cu un an, s-a trezit însă la realitate și s-a schimbat. Tipul risipitor s-a transformat într-unul conștiincios, responsabil. Deși plasat în umbra artistului Budescu, autorul unor execuții unice, Alibec a ieșit din ce în ce mai des în evidență, mai convingător. Căpătând personalitate, a devenit golgeterul și liderul echipei. Cum a reușit din 2015 încoace 24 de goluri și 5 assisturi în 40 de meciuri disputate în tricoul Astrei, a prins și “naționala”. Adevărat, pentru câteva zeci de secunde, ca înlocuitor al lui Stancu în minutul 90 al întâlnirii de 3-0 din Feroe, succes care a consfințit calificarea la Euro 2016, dar intrarea aceea din prelungiri a constituit întâia și ultima lui apariție ca “tricolor”.
Mai zicea Hagi că un jucător dăruit ca Alibec, dotat generos cu tehnică, cu plasament, cu viteză de reacție, cu gabarit, cu șut etc., te ajută în munca de antrenor. Ceea ce ar însemna, simplificând, că Denis l-a ajutat pe Șumudică să se apropie mai tare ca oricând de cucerirea unui trofeu după exact un deceniu petrecut pe banca tehnică. Corect, l-a servit Alibec pe Șumudică, dar mă gândesc că e valabilă și reciproca, în sensul în care, pregătindu-l și motivându-l, Șumudică să fi făcut din Alibec un star. Am dreptul să gândesc așa?
Dincolo de aroganțele sale, adesea comise intenționat spre a nu rămâne dator preopinenților, și ei guralivi, Șumudică a fost și e mai mult decât antrenorul Astrei. Cu patronul arestat și cu oficialii Petre Buduru și Dani Coman discreți până la muțenie, el s-a ocupat de toate, fiind când președinte, când purtător de cuvânt, când magaziner, când psiholog, când director sportiv. Rezumând, un fel de, să mă scuze, fată-n casă!
Uneori a scăpat hățurile și chiar a jignit, dar a intervenit exclusiv în folosul Astrei, pe trei sferturi campioană mai ales grație transpirației, zbuciumului și replicii celui care a demonstrat că știe să răspundă la tăvăleală cu aceeași monedă. Ce-i în gușă e și-n căpușă la cel care a devenit, el centrând și el dând cu capul, un personaj de anvergură. Contestat de unii, cu precădere de steliști, prețuit sau chiar iubit de alții, Șumudică nu mai lasă indiferent pe nimeni. Nu-i puțin lucru.