Fotbal și disperare

Încă o dată mi-am dat seama, cu sinceră părere de rău, că mizele din profesia noastră, ofsaidurile, faulturile ori golurile, nu-s decît niște mărunțișuri

Venisem la redacție hotărît să-i înfrunt pe cei care, inclusiv colegi, au susținut sus și tare că Astra a învins-o pe Craiova printr-un gol fraudulos, pasămite, înscris cu mîna de D. Florea în minutul 81. Eram decis să-i contrazic în temeiul mai multor argumente, primul fiind acela că, deși aproape de fază și cu fața la ea, 4 jucători craioveni n-au sesizat nimic în neregulă. Nici unul n-a protestat, nici unul n-a avut o minimă reacție adversă!

În plus, dacă mingea ar fi intrat în poartă din mîna giurgiuveanului, nu din capul lui, ea n-ar fi avut atîta forță și și-ar fi schimbat direcția. E și punctul de vedere exprimat de Adrian Porumboiu, fostul mare arbitru internațional.

E însă posibil, cu toate că imaginile video nu-s lămuritoare, ca D. Florea, busculat de Vătăjelu și împins în jos, să fi șters balonul cu mîna. Dar nici în această situație Balaj nu trebuia să fluiere henț deoarece mijlocașul Astrei n-a urmărit să joace mingea cu mîna. În cazul unui henț, iată ce ignoră mulți deoarece nu știu sau se prefac că nu știu, contează intenția. Ea și numai ea, nu obținerea unui eventual avantaj, nu distanța mică etc. Ca să fie limpede o dată pentru totdeauna, unde nu există intenție, nu-i henț.

În condițiile în care Vătăjelu l-a faultat pe D. Florea și faza nu se încheia cu gol, Cristi Balaj era dator să acorde penalty. El a aplicat însă legea avantajului. “Centralul” băimărean, în opinia mea, numărul 1 între arbitrii români, a greșit doar că nu i-a dat avertisment lui Ivan atunci cînd, în minutul 60, acesta a căzut în careu fără să fi fost faultat de Junior Morais. Întrucît n-a fost fault, trebuia să fie cartonaș galben. În rest, în ciuda unor faze încîlcite, Balaj a arbitrat corect.

Mă pregăteam să dezvolt aceste idei în clipa în care mi-a bîzîit celularul. Am primit un sms de la Ana Pascu, marea doamnă a scrimei românești, președinta de onoare a federației de resort, pe care tocmai o încurajasem, de asemenea printr-un sms, după ce auzisem că singurul său copil, Alex, arhitect de meserie și basist în trupa rock Goodbye to Gravity, se aflase printre victimele incendiului ucigaș din clubul Colectiv.

Am citit mesajul și m-am cutremurat: “Îți mulțumesc pentru gîndurile bune. Sper să supraviețuiască. Ana”.

Deși nu-s eu tipul cel mai impresionabil de pe lume, n-am putut vorbi minute în șir. Am rămas cu privirea rătăcită, încercînd să mă pun, eu însumi tată, în locul părinților lui Alex. Nu mi-a venit să plîng, ci să urlu de durere și de neputință în tentativa, firește nereușită, de a împărtăși o disperare de necuprins în cuvinte, un adevărat blestem. Deoarece nimeni nu-i în locul altuia, oricît și-ar propune și s-ar strădui, am murmurat doar Doamne ajută! și am renunțat să termin articolul. Am închis caietul cu notițe.

Încă o dată mi-am dat seama, cu sinceră părere de rău, că mizele din profesia noastră, ofsaidurile, faulturile ori golurile, nu-s decît niște mărunțișuri. Niște glume. Niște bagatele. În fața unor chestiuni foarte importante ținînd de viață și de moarte, ele nu contează nici cît, scuzați-mă, o ceapă degerată. Doar că ne-am obișnuit noi să exagerăm, să ridicăm simple întîmplări la rangul de drame și să ne agităm pe marginea lor. Din păcate, ne-am obișnuit prost!