Profesorul și Prințul
De cîte ori ne-am văzut, am încercat să aflu din ce motive nu l-a introdus Angelo Niculescu pe Gicu Dobrin nici măcar un minut la turneul final din Mexic

În măsura în care Angelo Niculescu, decedat sîmbătă la 93 de ani, nu prea m-a simpatizat, apreciez că a fost valabil și reversul. Ruptura s-a produs chiar în 1970, după revenirea lotului de la Mondialele din Mexic. Atunci, deși ucenic în ziaristică, am publicat în revista clujeană Tribuna, împreună cu doctorul Romulus Balaban, mai multe articole cu titlul “Temporizarea, această idee angelică”.
În realitate, doctorul scrisese textul, unul acid, coroziv, critic la adresa evoluției minimaliste a “naționalei” la CM. Eu doar dialogasem cu cîțiva dintre jucătorii de la Guadalajara, interviuri în care respectivii, Răducanu, Lucescu, Dumitru, Dinu și alții, sugeraseră că dacă i s-ar fi insuflat mai mult curaj, i s-ar fi impus altă strategie, România putea obține rezultate mai bune.
Oficialitățile s-au enervat și a ieșit tămbălău mare. Cum unii dintre băieți, tipic românesc, au negat c-ar fi spus ce spuseseră, puțin a lipsit să nu fim excluși din presă, trimiși la munca de jos. Cum mi se va întîmpla, povești pentru altă dată, în 1972 și în 1986. Cert e că, amenințat și dezamăgit, Balaban se va refugia în Germania, unde va deschide la Düsseldorf, ca absolvent de medicină, un cabinet specializat în chiroterapie. Din păcate, nu mai știu nimic despre el de mult timp, dar mi-l amintesc ca fiind foarte talentat și extrem de bătăios pe cel care a semnat, printre altele, cartea “Români celebri”, dedicată unor somități ale științei și artei.
În ciuda faptului că Angelo Niculescu însuși ar fi intervenit să fim lăsați în pace, versiune neconfirmată însă vreodată oficial, s-a scurs destulă apă pe Dîmbovița pînă cînd m-am împăcat cu tehnicianul socotit printre pionierii stilului tiki-taka, ba chiar inventatorul lui. Adevărul e că Profesorul, cum era respectat în lumea fotbalului, nu mi-a reproșat niciodată incidentul din 1970. N-a bătut nici măcar un apropo, nimic.
La fel de adevărat e însă că nici nu m-a îndrăgit. A participat la emisiunile mele de radio și de televiziune, însă fără tragere de inimă. Parcă din obligație, à contre coeur. Totuși, mi s-a părut mereu un om la locul lui, temeinic, echilibrat, serios. Poate, să mă ierte Cel de Sus!, prea serios pentru un balcanic, cam sec și, hotărît lucru, fără simțul umorului. Pedant și sobru, exagerat de pedant și de sobru, mai degrabă evitînd prieteniile decît cultivîndu-le. De fapt, un însingurat.
De cîte ori ne-am văzut, am încercat să aflu din ce motive nu l-a introdus pe Gicu Dobrin nici măcar un minut la turneul final din Mexic! M-am străduit degeaba. Deși era clar că subiectul îl deranja, nu-l ocolea. Dar refuza să intre în detalii și se limita la generalități precum “nu eu l-am scos din teren, ci Dobrin s-a scos singur”. Nu se sfia să murmure că “fugea noaptea din hotel și nu venea pînă în zori”, apoi se oprea brusc și schimba vorba.
Cu vremea, n-am mai insistat deoarece am înțeles că bat la o ușă zăvorîtă și că așa va rămîne, definitiv închisă. De aici și concluzia că Angelo Niculescu a luat cu el secretul în mormînt. Poate însă că acolo, în campionatul celest, Profesorul îl va folosi, în sfîrșit, pe Prințul din Trivale, îl va titulariza în echipa îngerilor. Dumnezeu să-i aibă în pază pe amîndoi!