Mulțumiri tuturor!
Sub cuvînt de onoare, n-am știut că Gazeta îmi va dedica aproape un număr întreg cu prilejul împlinirii a 70 de ani. Deși de la o vîrstă încolo mai degrabă vorbim despre comemorări decît despre aniversări, gestul m-a emoționat. Regret […]
Sub cuvînt de onoare, n-am știut că Gazeta îmi va dedica aproape un număr întreg cu prilejul împlinirii a 70 de ani. Deși de la o vîrstă încolo mai degrabă vorbim despre comemorări decît despre aniversări, gestul m-a emoționat. Regret că Iulia a făcut parte din complotul care mi-a ascuns demersul ziarului, dar promit să i-o plătesc. Mă tem că prima oară cînd își va lovi mașina, ceea ce i se întîmplă des, va trebui să suporte singură prețul reparației. Altminteri, ea rămîne bucuria mea nepereche.
Dacă mi-ar fi spus că vor să scrie, ar fi aflat, printre altele, că am stat în America 6 luni, nu 2 ani, că am predat gazetărie sportivă la Școala Superioară de Jurnalism, din păcate desființată, dar și la Universitatea Media de la ProTV. Și i-ar fi amintit, măcar în treacăt, pe cei 3 oameni care mi-au influențat destinul. Aceștia au fost, în ordine cronologică, Emanuel Valeriu, Adrian Păunescu și Adrian Sîrbu. Lor le voi fi dator pînă la sfîrșit deoarece convingerea mea e că recunoștința nu se prescrie niciodată.
Înclin să cred că, oferindu-mi 18 pagini, GSP a exagerat nițel. Înaintea mea, meritau o mai mare plecăciune, mai adîncă, gazetele pe care le-am fondat și le-am condus după principiul, vecin cu clișeul, lozincard, că timpul muncii la ziar e tot timpul. Asta am învățat de la mentorii mei și asta m-am străduit să transmit mai departe. Unii au înțeles mesajul, alții nu, însă numai cei dintîi au reușit. Numai cei îndrăgostiți de meserie, prizonierii acesteia.
Totuși, 18 pagini au însemnat o adevărată risipă, de aceea l-am și certat pe Tolo: “Ce v-a apucat să dați atît la 70 de ani, o carte, cînd voi face 90 ce-o să mai dați?!”.
Pe lîngă cititori, trebuie să le mulțumesc condeierilor ce m-au salutat în ziar, în frunte cu clasicii Radu Cosașu și Tudor Octavian. Lor și gloriilor sportului românesc care și-au rupt din timpul lor sacru ca să-mi trimită mesaje de felicitare. Cînd îți urează sănătate Iolanda Balaș și Elisabeta Lipă, Ilie Năstase și Ivan Patzaichin, Mircea Lucescu, Emeric Ienei și Nicolae Mărășescu, iar Gabi Szabo și Gică Hagi te felicită prin telefon, ai o zi senină. Luminoasă.
Chiar mai mult, ți-ai cîștigat dreptul de a privi înapoi cu, alt loc comun, sentimentul datoriei împlinite fie și pe jumătate.
Joi dimineața ploua la numai 6-7 grade, dar în inima mea operată și prevăzută cu by-pass-uri era soare. Venise vara mai devreme, majestuoasă, triumfală.
Vă mai rețin o clipă, una singură, pentru a vă povesti un fragment dintr-o convorbire purtată cu tatăl meu în toamna lui 2013, înainte să se prăpădească. L-am întrebat, tam-nisam, care i se pare, la experiența lui, cea mai urîtă chestie pe care a trăit-o? A răspuns fără întîrziere: “Cel mai rău e că viața durează prea puțin”. Tata sărise de 93 de ani la data discuției.
Încă o dată, mulțumiri cordiale.