Psihoza Halep

Pentru fulminanta ascensiune din actualul sezon, cînd a urcat pe locul 3 în ierarhia mondială, Simona Halep merită o reverență, o plecăciune. Finalistă la Madrid și, deunăzi, la Roland Garros, constănțeanca de 22 de ani a dovedit talent, ambiție și […]

Pentru fulminanta ascensiune din actualul sezon, cînd a urcat pe locul 3 în ierarhia mondială, Simona Halep merită o reverență, o plecăciune. Finalistă la Madrid și, deunăzi, la Roland Garros, constănțeanca de 22 de ani a dovedit talent, ambiție și perseverență. A adunat din aceste concursuri de elită o căruță de puncte și o căciulă de bani, dar a reușit și altceva, să-l impresioneze pe foarte greu de impresionatul Ion Țiriac. Alături de legendarul Becker și de reputatul Wilander, Țiriac și-a manifestat public prețuirea pentru Simona, o adevărată campioană. Căreia se cuvine să-i mulțumim.

Pe de altă parte, analizînd lucrurile mai atent, constatăm că Halep a pierdut la Paris prima ei finală de Grand Slam. La mustață, după o bătălie lungă și frumoasă cu rusoaica Șarapova, dar a pierdut-o. Ca atare, în ciuda remarcabilului salt amintit mai sus, Simona n-a cîștigat pînă acum nici un trofeu important. Fiind înzestrată și, cum s-a văzut cu ochiul liber în week-end, pregătită să nu renunțe la luptă, se anticipează că va obține curînd una ori mai multe izbînzi răsunătoare. Asta-i numai o prezumție, nu o certitudine. Sigur e că pînă azi n-a cîștigat nici un superturneu.

Iată de ce mă tem, cu scuzele de rigoare, că exagerăm cînd scriem și vorbim la superlativul absolut despre Simona, bătută de Șarapova în toate cele 4 întîlniri directe. De acord, rusoaica a învins sîmbătă și pe mîna unui arbitru ce i-a permis să icnească precum un tăietor de lemne și să tragă șmecherește de timp, dar ea a cîștigat ca de fiecare dată, nu românca.

Detaliul că unii dintre noi au tratat înfrîngerea Simonei ca pe o victorie constituie, îmi cer încă o dată scuze, o mistificare, un fals. Cu precădere în sport, victoria și înfrîngerea se află la mare distanță una de cealaltă. Nu pot și nu trebuie sub nici o formă confundate fie și pentru că fanfara cîntă exclusiv în cinstea locului 1.

Printre cei care au vorbit la reîntoarcerea lui Halep în țară după dramatica încleștare de la Paris s-a numărat și George Cosac. Și el prizonierul unei excitații paroxistice, înfrățită cu psihoza, cu delirul, tînărul președinte al Federației de tenis s-a încumetat să declare că “am privilegiul să fiu contemporan cu acest minunat sportiv care este Simona Halep”! În ciuda amănuntului că și Cosac e constănțean, complimentul de mai sus trebuie socotit forțat, tras de păr, de-a dreptul deranjant. Dă rău, zgîrie urechea. Sigur că George Cosac avea doar 4 ani cînd Năstase învingea la Forest Hills în 1972 și împlinise 5 cînd Ilie triumfa la Roland Garros, dar mă întreb cum ar fi reacționat el fiind martor la izbînzile nepereche ale predecesorului său la conducerea FRT? S-ar fi aruncat în mare de fericire?!

Iată de ce consider că, pentru a suplini absența altor vedete de calibru, tot ne grăbim ridicîndu-i statuie Simonei, altminteri o jucătoare valoroasă, de primă mînă și de reală perspectivă. Respectul și simpatia față de ea se justifică, mai puțin însă, în opinia mea, și venerația, sentiment transformat parcă într-o obligație patriotică în sensul în care fără s-o admiri pe Simona riști să nu mai fii recunoscut ca bun român! E mult prea mult. Procedînd așa, greșim față de noi înșine și, mai grav, față de Simona.