Românii din Valea Morții
Ce voi povesti în continuare s-a petrecut în februarie 1993, după “amicalul” Statele Unite-România, 1-1, gol Ilie Dumitrescu, disputat la Santa Barbara într-o atmosferă cîmpenească, mai degrabă de chermeză. Pe-atunci americanii nu știau prea bine cu ce se mănîncă soccerul, […]
Ce voi povesti în continuare s-a petrecut în februarie 1993, după “amicalul” Statele Unite-România, 1-1, gol Ilie Dumitrescu, disputat la Santa Barbara într-o atmosferă cîmpenească, mai degrabă de chermeză. Pe-atunci americanii nu știau prea bine cu ce se mănîncă soccerul, dovadă că la meciul amintit au permis accesul mașinilor pînă în tușă, inclusiv în spatele porților! Cu toate astea, peste un an și jumătate ei organizau impecabil Cupa Mondială, World Cup.
În timp ce “naționala” noastră, antrenată de Dinu, plecase spre Mexic, unde a pierdut la Monterrey, 0-2, am decis cu Moraru și cu Tânjală să tragem o fugă la Las Vegas, circa 5 ore de drum cu mașina de la Los Angeles. Pe Vladi Moraru, gazda mea din acele zile, îl cunoscusem în tinerețe la Gazetă, iar pe Manu Tânjală, care și-a lansat recent la București cartea autobiografică “Jurnalul unui fotograf”, la revista Flacăra. Ambii fugiți, primul cu prilejul Jocurilor Olimpice din 1984, iar celălalt mai tîrziu.
Sculați în zori, ne-am urcat grăbiți în jeep-ul lui Tânjală ca să evităm canicula. Ce caniculă, m-am mirat, că e început de februarie?! Iarnă e la noi acasă, m-a avertizat Vladi, dar în deșert s-ar putea să întîlnim și 35 de grade! Corect, uitasem că 70-80 de kilometri din traseu, chiar mai mulți, aveau să traverseze deșertul Mojave, de care ține și Valea Morții, celebra Death Valley, una dintre regiunile cele mai fierbinți și mai uscate ale planetei. În zonă s-a consemnat a doua temperatură înregistrată vreodată pe glob, 56,7 grade cu plus!
Și am intrat, urmînd o autostradă foarte circulată, în deșert. Nimic în stînga, nimic în dreapta, nici țipenie. Nu tu case, nu tu oameni, nici măcar un animal ori o pasăre. Peisaj selenar, apocaliptic. Nisip cît vezi cu ochii și, ca niște zaruri uriașe aruncate de hazard, pietre și stînci, loc în care nu le-ai dori nici celor mai aprigi dușmani să facă o pană de cauciuc! Ca viața să fie mai frumoasă, o căldură toropitoare stăpînea peisajul. Dacă riscai să deschizi geamul mașinii, transpirai într-o secundă!
La un moment dat, undeva la orizont, către capătul unei lumi parcă abandonate, am zărit o construcție modernă, cocoțată pe spinarea unei dune. Cu gîndul la Fata Morgana, am întrebat ce-o fi acolo?. Vladi m-a lămurit buștean: “habar n-am, clădire nouă, astă-toamnă nu exista!”. Hotărîți, am părăsit șoseaua cu speranța că vom găsi un bar sau un restaurant în care să ne mai tragem sufletul și să bem o cafea.
Bingo, era chiar un bar! Aer condiționat, penumbră, muzică în surdină și doar o masă ocupată, dăduserăm peste oaza visată, nimeriserăm în Rai! Ducîndu-mă la fereastra dinspre șosea, am descoperit o priveliște ce mi-a tăiat răsuflarea: soarele se reflecta în nisip și făcea ca întinderea nesfîrșită să pară de miere, de aur, vopsită într-un galben ireal. Un tablou fără pereche, tulburător, imposibil de redat în cuvinte.
Mulțumindu-i Celui de Sus pentru șansa de a vedea asemenea minune, nu m-am abținut și m-am închinat de cîteva ori. Gestul l-a contrariat pe Moraru, care a venit lîngă mine și, auzind explicația, mi-a dat dreptate. A zis “trebuie să fim cu atît mai recunoscători cu cît sîntem primii români ajunși în acest loc. Nu cred să mai fi călcat vreunul aici!”.
În clipa aceea, de la singura masă ocupată a răzbătut o voce tunătoare, “Măi, să-mi bag picioarele, dar ăștia servesc chiar mai încet ca la noi!”. Erau 4 tineri din Arad, care mergeau și ei la Vegas.