Ghinionul previzibil

După ce Steaua a fost egalată de Basel în prelungirile returului din Elveția și a scăpat victoria printre degete, cînd i-am văzut pe Pandurii cum pierd la fel cu Fiorentina, la potou, aproape că mi-a venit să sparg televizorul de […]

După ce Steaua a fost egalată de Basel în prelungirile returului din Elveția și a scăpat victoria printre degete, cînd i-am văzut pe Pandurii cum pierd la fel cu Fiorentina, la potou, aproape că mi-a venit să sparg televizorul de nervi!  Implicit, să ne plîng nouă, românilor, de milă, că prea ne părăsește norocul exact în momentele în care am avea cea mai mare nevoie de el.

Corect, net superioară, formația ­viola do­minase autoritar și ratase o căruță de ocazii. Dar am sperat că, dacă ținuse cu chiu cu vai 90 de minute, echipa lui Pustai va mai rezista 15 secunde ca să termine 1-1. În ciuda ambiției gazdelor și a magnificului gol înscris de Eric, adevărată operă de artă, italienii au cîștigat pînă la urmă logic, normal, firesc. ­Le-au răpit oltenilor șansa unui rezultat istoric tocmai pentru că au avut o clasă în plus. Cel puțin una.

Noaptea tîrziu, judecînd la rece, am înțeles că mă ambalasem cam degeaba și că la Cluj a învins chiar cine a meritat. Concret, deși s-a produs în minutul 92, reușita lui Borja Valero a pus ordine în lucruri, a împărțit dreptatea.

Căutînd justificări, am ajuns să gîndesc și că ghinionul nostru e, din păcate, previzibil în cele mai multe cazuri, asta în sensul în care el se adună ca un nor,  plutește în aer și amenință înainte de a-și băga coada și de a ne necăji. Se zice că norocul mai e și cum ­și-l face omul, dar nu cumva afirmația se poate extinde și la ghinion?!

Și dacă da, răspuns ce mi se pare plauzibil, n-ar trebui să ne considerăm și noi înșine vinovați că ne complacem într-o asemenea prejudecată și nu lăsăm senzația că ne-am dori să rupem o vrajă nefastă?! Întrebarea vizează fotbalul și nu numai, ea bate mai lung și mai departe.

Ca atare, în loc să arătăm cu degetul spre ghinion, mai bine ne-am privi în oglindă, conștienți că tot ce ni se întîmplă depinde mai degrabă de noi decît de hazard.

Abandonînd teoria chibritului, repet că a impresionat execuția lui Eric de la gol, aur de 24 de karate. În faza respectivă, demnă de genericul celei mai pretențioase televi­ziuni de sport de pe planetă, m-am mai ­întrebat ceva: de ce nu l-am naturaliza pe acest brazilian fîșneț de 28 de ani, îi va împlini pe 5 decembrie, încît să poată juca la o adică în echipa națională? El și, eventual, ­nigerianul Fatai, astăzi în Belgia, la FC Bruges. Nu sus­țin că ei ar fi indispensabili, dar ar putea fi utili. Probabil că n-ar salva, dar sigur că ar ajuta.

În măsura în care altora, ucrainenilor, polonezilor sau turcilor, ba chiar spaniolilor ori nemților, nu le-a căzut rangul să ofere cetățenie unor fotbaliști străini, de ce-am fi noi mai catolici decît Papa? Scuze, mai bătuți în cap. Iată de ce cred că un asemenea subiect, propus de un sud-american însurat cu Claudia din Mediaș, n-ar trebui considerat tabu. Dimpotrivă, ar trebui socotit deschis.