Nu mai trageți în Pițurcă!

Intrigă aversiunea pe care suporterii i-o arată lui Pițurcă. În timp ce unii îl ironizează, alții lasă impresia chiar că-l dușmănesc:  “Mi-e silă de el. Pițurcă convoacă pe interese și pe ambiții personale” (Claudyu). “Păcat că privește echipa națională ca […]

Intrigă aversiunea pe care suporterii i-o arată lui Pițurcă. În timp ce unii îl ironizează, alții lasă impresia chiar că-l dușmănesc:  “Mi-e silă de el. Pițurcă convoacă pe interese și pe ambiții personale” (Claudyu). “Păcat că privește echipa națională ca pe propria moșie și aduce jucătorii în funcție de cotizația primită de la fiecare în parte” (reformistul) etc. Numit cînd barbugiu, cînd Satana, se­lecționerul e considerat, alături de Mircea Sandu și de Dumitru Dragomir, responsabil de declinul fotbalului românesc, prima exagerare. Cîțiva îl apără, însă pu­țini. Mai ales tinerii îl pun la zid și-l vor mazilit cît mai repede de la “națională”!

Fără să fiu fan Pițurcă, dimpotrivă, l-am criticat adesea, găsesc această atitudine lipsită de temei, chiar deplasată. Cel mai simplu ar fi s-o atribui lipsei de experiență a protestatarilor, dar mă tem că n-ajunge. Cum nu-i suficientă nici explicația că se amestecă profesia lui Pițurcă cu viața lui personală, cu un copil din afara căsniciei, cu o pensie alimentară plătită tîrziu și așa mai departe. N-ar trebui încurcat profesionalul cu restul, iar Pițurcă judecat în plan sportiv după faptele comise în afara serviciului. Dacă am extinde procedeul, mulți am pica examenul!

Într-o țară cu 20 de milioane de locuitori și tot atîția selecționeri, nimeni nu pretinde, probabil nici cel în cauză, că Pițurcă trebuie admirat. Iar iubit, nici atît. Merită însă respectat, asta da, fie și numai deoarece, în ciuda slăbiciunilor și erorilor sale, a reușit calificarea “tricolorilor” la Euro 2000 și 2008, performanțe remarcabile, de vîrf.  În măsura în care rezultatele recomandă orice antrenor, ele îl urcă, ele îl co­boară, Pițurcă e îndreptățit să țină capul sus, chiar să fie mîndru. Implicit, să le închidă gura inamicilor, să ceară și să primeas­că respect. Întîmplîndu-se așa, nu i s-ar înmîna un bilet de favoare, i s-ar recu­noaște un drept cîștigat.

Deși există riscul ca rîndurile de față să se întoarcă împotriva mea asemenea unui bumerang, simt nevoia să le scriu înaintea meciului cu ungurii, decisiv pentru prezentul și pentru viitorul “naționalei”. Mai cred că a venit momentul ca adversarii “găștii lui Pițurcă” s-o lase mai moale, să dea sonorul mai încet. Să îngroape securea răz­bo­iului și să ia aminte la pos­tarea iscălită Talpaiadului pe blogul meu: “Cine, mamele voastre, vă reprezintă pe voi, Keșeru, Ni­coliță, Mutu, Tamaș, că văd că plîngeți du­pă ei cînd nu sînt con­vocați, dar cînd sînt convocați, tot voi spu­neți că sînt praf?!”.

Respectivii să realizeze că nu există croitor, fie el foarte priceput, capabil să facă smokinguri din stambă, dar nu numai atît. În loc ca ei să caute noduri în papură, mai bine să meargă cu mic, cu mare la stadion și să încurajeze din răsputeri echipa lui Pi­țurcă, pentru că ea aparține tuturor ro­mâ­ni­lor, cu bunele și cu relele noastre! Îm­pre­ună la luptă și la victorie!