Public în Giulești, lacrimi și aplauze
Propunerea nu-i a mea, ea aparține suporterului giuleștean care semnează Andrei Ignat și al cărui e-mail are ca subiect “o mare rugăminte din partea unui necunoscut”. De transmis către FRF și LPF, rugămintea ar fi ca Rapidului, cu terenul în […]
Propunerea nu-i a mea, ea aparține suporterului giuleștean care semnează Andrei Ignat și al cărui e-mail are ca subiect “o mare rugăminte din partea unui necunoscut”. De transmis către FRF și LPF, rugămintea ar fi ca Rapidului, cu terenul în continuare suspendat, să i se îngăduie să joace întîlnirea de joi contra Ceahlăului, ultima din actualul sezon, cu asistență, cu spectatori. Întrucît clubul vișiniu e amenințat nu doar cu retrogradarea, ci chiar cu desființarea, Andrei consideră că partida de adio de pe prima scenă n-ar trebui să se dispute în anonimat, așa că solicită “un soi de derogare”. Sincer, ideea mi se pare interesantă și, dac-ar depinde de mine, i-aș acorda Rapidului favoarea cerută. Istoria și publicul din Grant, în ciuda răbufnirilor lui, o merită cu prisosință.
Întrebat care a fost cea mai frumoasă fază a finalei dintre Bayern și Borussia, am răspuns că momentul care m-a impresionat cel mai tare, chiar m-a răscolit, nu s-a petrecut pe parcursul meciului de pe Wembley, ci după terminarea lui, cînd simpatizanții învinsei, circa 25.000, s-au pornit să cînte, nu să fluiere! Dacă majoritatea lor plîngeau, toți aplaudau, iar unii fluturau, maree galben-neagră, fularele echipei favorite, spectacol tulburător, de parcă Borussia cîștigase Champions League, nu Bayern! Cum scena se va repeta la Dortmund, unde tot vreo 25.000 de fani s-au strîns în tribunele stadionului local ca să salute întoarcerea trupei lui Klopp, am realizat o dată în plus că fotbalul înseamnă pentru alții ceva mai mult decît indică tabela de marcaj, fiind altceva decît raportul sec dintre victorie și eșec. Concret, un mod de a iubi, de a arăta asta și de a te mîndri cu iubirea inclusiv în clipele amare ale înfrîngerii ori mai ales atunci. Din păcate, noi intrăm din ce în ce mai puțin în categoria de mai sus.
După 8 luni, FRF l-a demis pe Adrian Bumbescu din funcția de responsabil al “naționalei” Under 16 deoarece acesta a pierdut la scor cîteva meciuri, 0-4 cu Austria, 0-5 cu Belgia și 1-10 cu Germania! Într-adevăr, Bumbescu a fost un fundaș ca o stîncă, pe bună dreptate alintat “ministrul apărării”, dar nu s-a remarcat cu nimic în postura de tehnician. În consecință, n-avea nici o recomandare să i se încredințeze un lot reprezentativ, fie el și de juniori mici, nici o competență. Sentimental, Mircea Sandu a hotărît să-i ofere însă o pîine lui Bumbi, aidoma altor antrenori mai tineri proveniți din rîndul jucătorilor, dar lipsiți de angajament. Lăudabilă încercarea, numai că, spre regretul general, ea a eșuat. Pățania trăită de Bumbescu a demonstrat că doar numele și trecutul nu garantează scaunul unui antrenor. Plus că n-ajunge să vrei să ajuți pe cineva, trebuie să ai și pe cine.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele