Antrenorul unei singure echipe

Cred că Marian Rada n-o să se supere dacă scriu că e un fel de fată-n casă la Rapid. A făcut de toate în Giulești, a jucat, a antrenat, inclusiv formația secundă, a lucrat ca vicepreședinte etc., așa a și […]

Cred că Marian Rada n-o să se supere dacă scriu că e un fel de fată-n casă la Rapid. A făcut de toate în Giulești, a jucat, a antrenat, inclusiv formația secundă, a lucrat ca vicepreședinte etc., așa a și devenit, după o viață trăită în vișiniu, unul dintre simbolurile clubului din apropierea Po­dului Grant. Remarcat mai degrabă prin ­fidelitate decît prin strălucire, dar simbol.

De cînd a plecat Sabău și l-a lăsat șef peste vestiar, s-a scris despre Rada mai des decît altădată. Zilele trecute, Cristi Geambașu i-a dedicat un sensibil articol-compliment, lăudîndu-l că a acceptat să fie eterna manta de vreme rea fără să se fi simțit vreodată ofensat. Iar umilit, nici atît. Acum răspunde de echipă, în calitate de antrenor principal, pentru a cincea oară din 1997 încoace. Are în prezent 6 etape. Vîrful l-a prins în 2009, 11 etape.

Dacă alții pot vorbi despre tine, de presupus că tu însuți vorbești cel mai bine. Pentru că te cunoști cel mai bine. Așa l-am descoperit, sau redescoperit, pe Marian Rada în dialogul semnat de Gigi Stancu în “Adevărul” de miercuri, discuție care, înainte de a fi impresionat prin altceva, a surprins printr-o sinceritate menită să emoționeze. Dar și, în opinia mea, să întristeze.

Interpretînd, cum zice Stancu, rolul “sa­crificatului de serviciu”, Rada nu s-a sfiit să de­clare “Dacă mă dau afară de la ­Rapid, eu tot la Rapid rămîn și aștept o altă perioadă de criză ca să revin. Alții cînd pleacă de la Rapid merg la alt club. Eu nu pot”. Un om care recunoaște că nu poate și care își mărturisește limitele trebuie înțeles. La o adică, scuzat, de acord?

Între altele, intervievatul s-a recomandat drept  “cel mai prost și mai neplătit antrenor din Liga 1”, frază în care termenul de prost poartă sensul de nepretențios, de modest, eventual de naiv. Astfel se și explică de ce a admis Rada să preia Rapidul ­într-un moment în care nu există bani și deci nici speranțe. “Cînd vor fi din nou bani, vor apărea alți antrenori dornici”, anticipează tehnicianul, parcă împăcat cu soarta.

Finalul dialogului ni-l înfățișează pe Rada ca un tip necomplicat, obișnuit cu “bucurii simple. Stau la țară…,  fac un grătar și mă uit la fotbal”. Veți spune că e puțin într-o lume în care toți vrem mai mult. În care alergăm neîncetat după o stofă mai fină, ca să citez din regretatul Teodor Mazilu.

Nu doar pare, ci chiar e foarte puțin. Pe de ­altă parte însă, autoportretul de mai sus ne lămurește că Marian Rada, antrenorul unei singure echipe, n-are veleități de erou. Fiecăruia trebuie să-i ceri ce și cît poate da.