De ce au fluierat spectatorii?

Cum am transmis marţi seara o dată cu sfîrşitul partidei, nu m-am lămurit de ce publicul, trup şi suflet lîngă Raţ et Comp. pînă atunci, a huiduit copios la final. Am aflat de pe blog că asistenţa a dezaprobat zgomotos […]

Cum am transmis marţi seara o dată cu sfîrşitul partidei, nu m-am lămurit de ce publicul, trup şi suflet lîngă Raţ et Comp. pînă atunci, a huiduit copios la final. Am aflat de pe blog că asistenţa a dezaprobat zgomotos calitatea gazonului şi repetatele trageri de timp ale echipei noastre.

Din păcate, suprafaţa de joc s-a prezentat lamentabil. Au sărit din ea bucăţi întregi ca aşchiile dintr-un copac tăiat cu barda. Regretul e cu atît mai mare cu cît s-a reuşit construirea unui stadion ultramodern fără ca lucrurile să fie, în stil dîmboviţean, duse pînă la capăt! Înţeleg că Primăria Capitalei, proprietarul Arenei Naţionale, încă nu i-a achitat firmei lui Adrian Oprişan suma de 200.000 de euro, preţul gazonului adus din Italia, ba şi că nici n-ar intenţiona s-o mai plătească. Ar avea destule motive. Trebuie să ne mirăm însă, ba şi să ne întrebăm, ce a determinat Primăria să lucreze cu un partener care s-a făcut de rîs în 2003, cînd i-a obligat pe „tricolori” să joace cu danezii, şi să piardă, pe o „plajă”?! Se cuvine deschisă urgent o anchetă, iar cei implicaţi traşi la răspundere. Ei fiind vinovaţi, printre altele, şi de accidentările de ultim moment ale lui Săpunaru şi C. Lazăr.

Scriind despre teren, Didier Braun folosea în l’Equipe o comparaţie sugestivă: „e ca şi cînd sala unei Opere ar fi dotată cu o acustică de bîlci!”. Altminteri, Piţurcă a declarat că gazonul prost i-a oprit pe elevii lui să atace. N-aş spune, el i-a dezavantajat în primul rînd pe „cocoşi”. Dacă iarba îi ajută să paseze pe fotbaliştii mai tehnici, care au fost francezii, atunci mai degrabă aceştia ar fi avut motive să se plîngă. De presupus însă că nu s-au ambalat în ideea că scorul alb le-a convenit. Practic, le-a asigurat calificarea la Euro 2012.

Să nu ne imaginăm că oaspeţii n-au urmărit să învingă spre a încheia socotelile chiar de la Bucureşti. I-a împiedicat însă replica dîrză a românilor, organizaţi şi ambiţioşi. Cred că principalul merit al selecţionerului constă în aceea de a fi schimbat atitudinea echipei. În consecinţă, „naţionala” s-a scuturat de complexe şi a înfruntat de la egal la egal un adversar superior ca valoare şi ca palmares.

De acord, unele dintre opţiunile lui Piţurcă sînt discutabile. De pildă, insistenţa cu Cociş şi cu Cr. Tănase. La fel de adevărat e că promovările lui Măţel, Luchin, Chiricheş, dar şi reactualizarea lui C. Lazăr reprezintă certe cîştiguri.

Tocmai pentru că se aşteptau ca băieţii noştri să forţeze victoria, singura care-i mai menţinea în cursă, întîrzierile lui Tătăruşanu în repunerea baloanelor şi înlocuirea lui Marica din minutul 91 i-au enervat pe spectatori. De înţeles reacţia lor, dar şi a lui Piţurcă. Văzînd că oaspeţii atacă în valuri, selecţionerul s-a temut de un eşec pe final. Exista asemenea pericol, aşa că a ţinut de rezultat. Cu riscul de a provoca animozităţi, nu cred că a greşit deoarece un scor egal e totdeauna mai bun decît o înfrîngere. Iar unul în faţa Franţei, cu atît mai mult.

Că noi avem pretenţia să-i batem pe toţi ne onorează, numai că în clipa de faţă nu putem. Să sperăm că vom izbuti într-un viitor apropiat, însă nici de asta nu-s foarte sigur. Indiferent de context, realismul nu înseamnă lipsă de patriotism.