Povestire cu rugby

Victoria “stejarilor” în ba­ra­jul cu uruguayenii, echi­valentă cu calificarea la Cupa Mondială, mi-a reamintit o întîmplare trăită în toamna lui 1982. O însoţeam pe Universitatea Craiova ÎN CAPITALA IRLANDEI, pentru întîlnirea cu Shamrock Rovers din Cupa UEFA, cînd unul din­tre […]

Victoria “stejarilor” în ba­ra­jul cu uruguayenii, echi­valentă cu calificarea la Cupa Mondială, mi-a reamintit o întîmplare trăită în toamna lui 1982. O însoţeam pe Universitatea Craiova ÎN CAPITALA IRLANDEI, pentru întîlnirea cu Shamrock Rovers din Cupa UEFA, cînd unul din­tre fraţii ce patronau formația din Du­blin, Louis Kilcoyne, m-a invitat la o cină. A făgăduit că mă va lua de la hotel, dar m-a prevenit că, în drum spre restaurant, vom trece pe la liceul fiului său. Trebuia să-l lase acasă.

Am uitat cum îl chema pe băiat, parcă Patrick. Nu mai ştiu nici ce vîrstă avea, oricum, în jur de 12 ani. Mi-am închipuit că-l vom lua din faţa clădirii, însă m-am în­şelat.

Ajun­şi acolo, Kilcoyne a intrat cu Rover-ul în curtea şcolii şi, după ce a ocolit 7-8 TERENURI DE SPORT, dacă nu mai multe, a oprit în dreptul ultimului, parcînd lîngă alte vreo 10 maşini aparţinînd părinţilor ce-şi aşteptau şi ei copiii. “Fiul meu e la ora de rugby care mai durează cîteva minute”, mi-a explicat Louis Kilcoyne.

Într-adevăr, pe gazonul impecabil din marginea aleii, două echipe de elevi jucau rugby. Roşiii împotriva galbenilor, arbitraţi de un profesor tînăr, ce părea fratele lor mai mare. La un moment dat, meciul s-a întrerupt din pricină că un puşti se rănise, SE UMPLUSE DE SÎNGE. Îşi spărsese buza în grămadă, sînge­ra abundent.

Partida s-a reluat fără întîrziere, iar “victima” s-a îndreptat către au­tomobilul alăturat, unde mama lui discuta aprins cu mama unui alt copil. Cum credeţi că a reacţionat fe­meia? Nici măcar nu s-a întrerupt din con­ver­saţie! I-a aruncat băiatului o privire scurtă, a scos din gean­tă batista, i-a întins-o şi i-a zis “Fugi înapoi, dar ai grijă să nu pier­deţi!”. Atît, nimic altceva.

Instinctiv, m-am gîndit în ce fel ar fi decurs lucrurile la noi într-o situaţie similară, cît ar mai fi plîns puștiul şi cît s-ar fi tînguit mama lui, ba şi indignat, gata să-i reclame pe profesorul-arbitru, pe directorul liceului, pe inspectorul de specialita­te şi, în final, chiar pe ministru.

Atunci mi-am dat seama că rugby-ul nu-i numai un joc, ci e infinit mai mult decît atît. O filosofie de viaţă, O ŞCOALĂ DE CARACTERE. Tocmai de aceea, simplificînd lucrurile la maximum, cine-l practică de mic beneficiază de o şansă în plus. Se maturizează mai repede, poate deveni băr­bat înaintea celorlalţi.