Ovidiu Ioaniţoaia îl plînge pe Adrian Păunescu » Moartea unui prieten

Întors din America în 1972, m-am trezit acuzat că “am scuipat pămîntul patriei”. Şomam de 13 luni cînd, surprinzător, Adrian Păunescu mi-a trimis vorbă că vrea să discute cu mine! Nu-l întîlnisem niciodată şi voi descoperi, peste timp, că îmi […]

Întors din America în 1972, m-am trezit acuzat că “am scuipat pămîntul patriei”. Şomam de 13 luni cînd, surprinzător, Adrian Păunescu mi-a trimis vorbă că vrea să discute cu mine! Nu-l întîlnisem niciodată şi voi descoperi, peste timp, că îmi puseseră o vorbă bună Dorin Tudoran şi Marius Popescu. M-a primit în biroul de la Flacăra şi mi-a zis “Te-am citit şi cred că poţi deveni ziarist. Voi încerca să te angajez, mai întîi corector, apoi vom mai vedea”. Nu uşor, însă a reuşit la capătul cîtorva săptămîni de insistenţe să-l convingă pe Corneliu Burtică, pe atunci mai-marele Propagandei, să-mi acorde o şansă.

Aşa m-am născut, la 27 de ani, a doua oară.Nu ştiu dacă am devenit ziaristul ima
ginat de Adrian Păunescu. Ştiu însă că fără mîna de ajutor pe care mi-a întins-o într-un moment de răscruce, n-aş fi ajuns ce sînt. Nu m-a sprijinit, ci de-a dreptul m-a salvat, în ciuda faptului că însemnam un străin pentru el! De-a lungul vremii, la 
fel a scos din necaz zeci şi sute de anonimi. Oameni simpli, amărîţi.

Caut să încropesc un text despre Adrian Păunescu, dar am inima frîntă 
şi sufletul pustiu. Cuvintele îmi vin de 
departe şi parcă se rătăcesc pe drum. Ce să aleg din duiumul de întîmplări petrecute alături de bărbatul ce m-a onorat cu încrederea şi cu prietenia lui? Mi-e 
imposibil, din care motiv, simplificînd la maximum, îl numesc gazetar excepţional şi poet nepereche. Gazetar şi poet de profesie om.

Recunoştea că a şi greşit, uneori grav, numai că meritele lui, personaj cu adevărat fabulos, chinuit în interior şi capricios în afară, surclasează erorile pe care le-a comis. Le depăşesc cu ani-lumină. Adrian Păunescu mi-a rămas în memorie, şi va dăinui, ca unul care cerea totul tocmai pentru că el însuşi oferea totul. A înţeles să se consume şi chiar s-a consumat. Şi-a trăit viaţa într-o viteză nebună, cu o mie de kilometri pe oră, de parcă ar fi intuit, sumbră presimţire!, că ea se va termina nepermis de repede.

L-am revăzut ultima dată pe 20 iulie. Împlinea 67 de ani, slăbise şi arăta suferind, dar nu mi-am închipuit o clipă că moartea îi dă tîrcoale. “Mai treci pe-aici, mi-a şoptit, uşa ţi-e mereu deschisă!”. Spre ruşinea mea, n-am mai apucat, deşi casa în care locuia e situată pe aceeaşi stradă cu sediul Gazetei. Din păcate, nu l-aş mai găsi deoarece, nerăbdător ca -totdeauna, Adrian Păunescu a plecat să-şi ocupe lo
cul arvunit în istoria literaturii şi în nemurire. La dispariţia lui, mă aştept ca pînă 
şi cei ce nu l-au iubit, ba l-au şi dușmănit, să verse o lacrimă în amintirea lui, să se roage pentru el.

Dumnezeu să-l ierte!