Liţă în exil

În ierarhia personală, îl aşez pe Liţă Dumitru după Hagi şi după Dobrin, dar lîngă Balaci, Dumitrache, Dinu şi Cîrţu. Asta pentru că a fost un ­mare, FOARTE MARE jucător. Vîrstnicii îşi mai aduc aminte şi acum, cu nostalgică admi­raţie, […]

În ierarhia personală, îl aşez pe Liţă Dumitru după Hagi şi după Dobrin, dar lîngă Balaci, Dumitrache, Dinu şi Cîrţu. Asta pentru că a fost un ­mare, FOARTE MARE jucător. Vîrstnicii îşi mai aduc aminte şi acum, cu nostalgică admi­raţie, de pasele lui luminoase, parcă date cu mîna, nu cu piciorul. Dumitru nu ­lovea mingea, pur şi simplu, o dezmierda, iar ea îl asculta ca vrăjită.

Într-o epocă în care echipa naţională se reunea rar, o dată la 4-5 luni, a stîns 57 de selecţii. A bifat 442 de meciuri, cu 64 de goluri, în prima divizie, cucerind o Cupă cu Rapid, două campionate şi două ­Cupe cu Steaua. Desemnat în 1973 şi 1975 CEL MAI BUN FOTBALIST al anului, s-a lansat în Giuleşti, de unde s-a şi retras.

Trecînd pe banca tehnică, a început în forţă, promovare în A cu Jiul Petroşani (1996), “principal” la Rapid (1997), apoi a intrat într-un con de umbră din care ­n-a mai ieşit. Pentru scurt timp, s-a ­stabilit în Germania, însă n-a rupt gura tîrgului.

Greu de desluşit din ce pricini antreno­rul Dumitru n-a izbutit să se ridice la nive­lul ­jucătorului de odinioară. Poate din ­cauza atitudinii de răzvrătit tentat să critice în ­stînga şi-n dreapta, nu să laude. Poate a sistemului, mai degrabă al lui, cert e că Liţă a căutat mereu ceva şi n-a găsit niciodată. A părut un neadaptat, un neînţeles. Recenta sa declaraţie “m-a răpus mafia antrenorilor” merită reprodusă, dar acceptată cu rezerve. Evident, sistemul din fotbalul românesc, minat de cusururi şi de compromisuri, nu-i stimulativ. La fel de ade­vărat e însă că destui tehnicieni, inclusiv din aceeaşi generaţie cu el, au îndrăz­nit să-l înfrunte, ba să-l ­şi învingă. Din păcate, nu şi Liţă.

A activat pînă deunăzi la Chiajna, în comuna sa natală, unde îşi deschisese, fiind sprijinit de primarul Mircea Minea, o pizzerie. Întrucît afacerea n-a mers, iar de Concordia s-a despărţit, a hotărît să se întoarcă în Germania împreună cu soţia şi cu fetiţa din ultima căsătorie. A vîndut tot ce-avea, casă, local etc., ca s-o ia de la zero la 60 de ani! Concret, transportă mobilă pentru o firmă din Würtzburg şi, în completarea salariului, urmează să pre­gătească o grupă de copii a unui club din liga a 5-a! , amănunte în paginile 11-13 ale ediţiei tipărite.

Am vorbit ieri la telefon şi m-am convins că nu regretă pasul făcut: “Mă descurc, am linişte, cîştig decent”. În sfîrșit, deşi sur­prinzătoare, decizia emigrării îi apar-­ţine şi trebuie s-o respectăm. Fiecare îşi rînduieşte viaţa cum vrea şi cum poate.

Pe de altă parte, aflînd că un fost ­mare jucător, Lucică Bălan, tocmai a încercat să se sinucidă, iar unul şi mai mare, Liţă Dumitru, a ales exilul, deducem că fotbalul nostru NU ŞTIE SĂ-ŞI PREŢUIASCĂ ­VALORILE şi, cu atît mai puţin, să le ­întindă o mînă de ajutor cînd sînt la necaz. Dar ­fotbalul nu-i singurul vinovat că România a de­venit o ţară din care se pleacă pe capete şi în care, încă mai trist, nu se vine!