Domnul Imi din Oradea
La 11 ani după ce s-a despărţit de Ghencea şi la 7 după plecarea de la FRF, Emeric Ienei revine în actualitate pe post de preşedinte al Stelei. Perioada recentă a petrecut-o la Oradea, alături de soţie, ex-campioana mondială de […]
La 11 ani după ce s-a despărţit de Ghencea şi la 7 după plecarea de la FRF, Emeric Ienei revine în actualitate pe post de preşedinte al Stelei. Perioada recentă a petrecut-o la Oradea, alături de soţie, ex-campioana mondială de floretă Ileana Gyulai, de copii şi, mai nou, de nepoţi. Îndemnat de cîţiva prieteni, a deschis acolo un local, însă s-a retras repede. “N-am ieşit numai în pierdere, ci şi în cîştig întrucît mi-am dat seama că singura afacere la care mă pricep e fotbalul. În rest, sînt un ageamiu”, va comenta cu umor o tentativă mai degrabă eşuată.
Ştiţi cine e Ienei. Apropiaţii îi spun Imi sau, cei mai tineri, Nea Imi. Mijlocaş în celebra CCA, a cucerit ca tehnician al roş-albaştrilor 10 trofee, între care şi Cupa Campionilor Europeni 1986. Pe drept cuvînt, lumea îl plasează în fruntea listei celor mai mari antrenori români, aşezîndu-l lîngă Ştefan Covaci, Anghel Iordănescu şi Mircea Lucescu. Îl socoteşte şef de promoţie şi de şcoală, adevărat monstru sacru.
L-am cunoscut mai bine pe durata CM 1990 din Italia, cînd am lucrat purtător de cuvînt al delegației tricolore. Mi-aduc aminte că zeci şi sute de ziarişti luau zilnic cu asalt, de dimineaţă pînă seara, sediul “naţionalei” de la Grand Hotel din Telese Terme, iar întrebarea pe care i-o adresau obsesiv lui Ienei se referea, fireşte, la ce formaţie intenţionează să folosească în viitorul meci?
Invariabil, selecţionerul cerea timp de reflecţie. Răsfoia agenda alene şi părea să-şi adune gîndurile. Operatorii porneau camerele, crainicii radio se legau în direct, reporterii îşi pregăteau carnetele, moment în care venea şi răspunsul: “Vă garantez că voi folosi miercuri formaţia cea mai în formă”. Atît, nici o informaţie în plus, cum să le traduci ziariştilor, mai ales celor năbădăioşi din Argentina, asemenea banalitate?! Tot un zîmbet, Ienei nu mai adăuga însă nimic. Se ridica de pe scaun şi părăsea sala în mijlocul nedumeririi generale. Ba chiar se mira, “ce vor ăştia, speră să le vînd din casă?!”.
Aş mai adăuga că în luna respectivă, începută la Telese, continuată la Bisceglie şi încheiată la Genova, nu l-am auzit niciodată pe Ienei ridicînd vocea. Nu la jucători, nici măcar la masorii lotului ori la îngrijitorii terenului. N-avea nevoie să ţipe pentru că se impunea prin personalitate. Prin măsură, prin eleganţă, prin modestie.
Era respectat pentru că respecta. Deşi a împlinit 73 de ani, nu cred că s-a schimbat şi tocmai de aceea îl consider pe Emeric Ienei unul dintre ultimii domni din fotbalul românesc. Aducîndu-l preşedinte, nu mă îndoiesc că Steaua va ieşi în cîştig.