Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articoleleGOOD BYE, SOUTH AFRICA!
«Am plecat din Africa, rămîn lîngă Mondiale»
Acum, cînd sînt gata să urc într-un Airbus 340 ce mă va duce de la Johannesburg la Istanbul şi cînd mă mir că un asemenea mastodont poate zbura, mă întreb ce m-a impresionat […]
«Am plecat din Africa, rămîn lîngă Mondiale»
Acum, cînd sînt gata să urc într-un Airbus 340 ce mă va duce de la Johannesburg la Istanbul şi cînd mă mir că un asemenea mastodont poate zbura, mă întreb ce m-a impresionat mai tare aici? Nu mi-e uşor să răspund. Realizez însă că părăsesc o ţară complet diferită de a mea. Într-un fel logic, deoarece Sud-Africa se găseşte la capătul pămîntului, la peste 11.000 de kilometri distanţă de România, dar şi pentru că ea înseamnă două lumi într-una singură. Una a albilor şi alta a oamenilor de culoare, de 9 ori mai numeroasă. Oficial, ele trăiesc în deplină armonie, frăţeşte. În realitate, mai degrabă se tolerează decît se iubesc.
Raiul autostrăzilor
Regiunea Johannesburg-Pretoria e traversată în toate direcţiile de autostrăzi, cu 3-4 benzi pe sens, cîteodată şi cu 5. Se încolăcesc precum nişte şerpi gigantici şi, n-o să credeţi, se construiesc altele, altele şi altele! Provincia din jurul Pretoriei, Gauteng, sugerează un imens şantier pe care se lucrează zi şi noapte. De asfalt e nevoie, imperioasă nevoie, dintr-un motiv simplu: pentru că Africa de Sud posedă jumătate din parcul auto al întreg Continentului Negru. Fiecare familie înstărită, indiferent de rasă, are atîtea maşini cîţi membri adulţi, în ciuda faptului că benzina nu costă puţin, circa 8,5 rand litrul, adică spre un euro. Oricum, n-am întîlnit nicăieri în lume, nici măcar în Statele Unite, autostrăzi largi şi îngrijite ca aici, de-a dreptul somptuoase. Pe ele muncesc exclusiv oameni de culoare.
Cu frica-n sîn
Fără excepţie, albii de-aici se tem că vor fi jefuiţi, de aceea îşi protejează vilele, practic nişte fortăreţe, cu reţele de sîrmă electrificată şi cu cîini dresaţi. Încă mai mult, uşile interioare din locuinţe sînt metalice, niciodată de lemn, iar proprietarul le închide cu cheia atunci cînd trece dintr-o cameră în alta! Mi s-a relatat că X a fost atacat la intersecţie, că lui Y i s-a pus cuţitul la gît ca să i se fure verigheta şi ceasul, dar nu ştiu cît de justificată e această spaimă. În ce mă priveşte, am ieşit neînsoţit pe străzi, corect, într-o zonă rezidenţială şi pe lumină, fără să păţesc ceva. Nu m-a băgat nimeni în seamă. În schimb, gazdele mele s-au îngrozit. “Tu eşti nebun ori sinucigaş!”, s-au revoltat în cor, însă mă îndoiesc, mă îndoiesc sincer, că dracu’ e chiar atît de negru!
Idolul Mandela
Ales în 1994 primul preşedinte de culoare din istoria Sud-Africii, Nelson Mandela e venerat aici. Inclusiv de către albi, care recunosc că, spre deosebire de mulţi şefi de stat africani, Mandela nu s-a răzbunat pe cei care l-au aruncat 27 de ani în puşcărie. Dimpotrivă, a dus o politică de împăcare şi de concordie, declarînd că a suferit el destul ca să mai sufere şi alţii. I s-a cerut insistent să le confişte averile celor bogaţi, majoritatea zdrobitoare albi, dar n-a făcut-o. În prezent, nonagenarul mîngîiat Madiba, Părintele Naţiunii, e simbolul unei ţări în care, conform legii, toţi cetăţenii sînt egali, indiferent de rasă, de religie, de limbă, de sex etc. Atît că în cazul în care pentru ocuparea unui post important aplică un alb şi un om de culoare, ultimul va fi preferat. Mandela e o icoană, numai că filosofia lui s-a mai pierdut pe drum. Din fericire, apartheidul a fost abolit, uneori însă ideea de segregaţie pare să acţioneze în sens invers. Aşa mi s-a povestit, aşa vă povestesc, eroarea ori exagerarea nu-mi aparţine.
Onoare şi obligaţie
Mă despart de World Cup 2010 cu sentimente amestecate, oscilînd între a considera competiţia un triumf sau un eşec. Cum se întîmplă de regulă, trebuie că adevărul se află la mijloc. Remarc însă că sud-africanii au depus eforturi ca să ofere întrecerii un cadru adecvat, să nu rămînă datori la nici un capitol. Au ridicat stadioane maiestuoase, Soccer City e o bijuterie, au construit şosele, au extins aeroporturi, au inaugurat un tren aerian rapid etc. N-au putut însă învinge frigul, din care motiv destui au criticat iniţiativa FIFA de a le încredinţa turneul final în plină iarnă australă, după cum n-au izbutit să depăşească mereu handicapul lipsei de experienţă. Dar s-au zbătut şi au transpirat, tratînd organizarea CM drept o mare onoare, dar şi o mare obligaţie. Cine a vrut să le găsească noduri în papură le-a găsit. Cine nu, nu.
Tirania vuvuzelelor
Am mai constatat că populaţia albă continuă tradiţia rugby-ului, sportul gentlemanilor, pe cînd cea de culoare a descoperit fotbalul relativ recent şi aproape l-a transformat într-o religie. Tocmai de aceea eliminarea prematură a selecţionatei Bafana-Bafana, iubită cu un entuziasm vecin cu fanatismul, a provocat aici o tristeţe de neînchipuit. Am văzut mii de tineri plîngînd în hohote. Altfel, pentru localnici va conta mai puţin sau deloc ce echipă va cuceri titlul suprem pentru că ei şi vuvuzelele lor care ne-au spart timpanele l-au şi cîştigat! Pe destui i-a deranjat vacarmul stîrnit de aceste trîmbiţe din plastic despre care sud-africanii pretind, afirmaţie adesea ironizată, că aparţin patrimoniului lor spiritual. Pe alţii însă nu, mai ales brazilienii şi mexicanii le-au îndrăgit imediat. Cert e că, amintindu-ne de World Cup 2010, întîi şi întîi ne vom aminti de năbădăioasele vuvuzele.
Ultima corespondenţă
Cu asta, misiunea mea s-a încheiat. În ce măsură ea a constituit sau nu o reuşită, inclusiv ideea de a scrie mai des despre Africa de Sud decît despre Cupa Mondială, singurii în măsură să judecaţi sînteţi dumneavoastră, cititorii Gazetei. Personal, consider că a reprezentat o experienţă interesantă şi mă bucur că am avut privilegiul s-o trăiesc. Fireşte că mi-au scăpat multe şi nici n-am înţeles multe. Dar e dificil să înţelegi în numai 15 zile o ţară complicată cum e South Africa şi pe locuitorii ei, repet, atît de deosebiţi unii de alţii. Vă asigur însă că m-am străduit. Cu acest sentiment mă întorc într-o Românie în care, din păcate, destule lucruri merg anapoda, dar de care mi-a fost foarte dor. Să ne revedem cu bine!
