Un idiot

Mă aflam într-o după-amiază cu cîţiva prieteni italieni într-un restaurant din Napoli cînd la una dintre mesele alăturate a izbucnit o gîlceavă. Întrucît bărbaţilor de lîngă Vezuviu le sare uneori ţandăra din senin, n-am prea acordat importanţă incidentului. “Stai calm, […]

Mă aflam într-o după-amiază cu cîţiva prieteni italieni într-un restaurant din Napoli cînd la una dintre mesele alăturate a izbucnit o gîlceavă. Întrucît bărbaţilor de lîngă Vezuviu le sare uneori ţandăra din senin, n-am prea acordat importanţă incidentului. “Stai calm, m-a asigurat careva, se împacă ei”. Deşi deranjaţi de vacarm, ne-am văzut de treabă pînă în momentul în care 3 tipi mai în vîrstă, altfel la cravată, s-au năpustit asupra unui tînăr. I-au spart nasul şi arcada, l-au umplut de sînge.

Atunci am decis să intervenim, dar n-a fost nevoie. De parcă ar fi aşteptat la uşă, au apărut 2 carabinieri. În-tîi l-au cules de pe jos pe cel lovit, după care, 
spre a-i identifica pe vinovaţi, l-au luat la întrebări pe barman. Am considerat că agresorii au încurcat-o, că riscă să ajungă în arest, numai că, surprinzător, lucrurile au decurs altfel.

În loc să-i reţină, sau măcar să-i legitimeze pe atacatori, carabinierii l-au înşfăcat de guler pe cel bătut zdravăn şi l-au tîrît către ieşire. Acesta opunea rezistenţă şi protesta degeaba. M-am ridicat şi, de teamă că barmanul ar fi putut minţi “organele”, am încercat să explic cine a început scandalul.

“Nu vă băgaţi, individul l-a vorbit de rău pe Diego!”, mi-a şoptit un carabinier. Pe cine?!, n-am înţeles şi 
m-am mirat. “Pe Maradona!, pe Maradona însuși!”, m-a lămurit, continuînd să-l bruscheze pe tînăr şi să-l împingă afară din local. Am revenit pe scaun şi le-am relatat prietenilor ce auzisem. “Un idiot, a găsit ce-a căutat!”, a zis unul dintre ei. Atît, apoi s-a întors la farfuria cu pizza.

Scena respectivă s-a petrecut în vara lui 2006. Adică la 19 ani după ce Napoli, cu precădere datorită geniului lui Maradona, a cîştigat primul titlu de campioană a Italiei (ispravă repetată în 1990) şi la 17 anidin ziua în care a cucerit Cupa UEFA, cea mai mare performanţă din istoria clubului. Evoc întîmplarea pentru a vă convinge că 
suporterii napoletani n-au încetat să-l venereze pe actualul selecţioner al 
Argentinei, în ciuda păcatelor celui ce “şi-a transformat viaţa personală într-un spectacol” (Valdano), dar şi în alt scop. Ca să învăţăm şi noi, unii dintre noi, că iubirea şi re-cunoştinţa, nu, n-am pomenit nimic despre Hagi, nici despre Generaţia 
de Aur! , ar trebui să dureze.

Frumos ar fi să nu se prescrie niciodată.