Vinovat fără vină
Calificarea Oltchimului în finala Ligii Campionilor a provocat entuziasm nu doar în rîndul iubitorilor handbalului, ci în al tuturor românilor. Într-un moment de cumpănă pentru ea, ţara întreagă s-a simţit mîndră. Dovadă că mi-au cerut să le procur bilete la Polivalentă […]
Calificarea Oltchimului în finala Ligii Campionilor a provocat entuziasm nu doar în rîndul iubitorilor handbalului, ci în al tuturor românilor. Într-un moment de cumpănă pentru ea, ţara întreagă s-a simţit mîndră. Dovadă că mi-au cerut să le procur bilete la Polivalentă oameni pe care nu-i mai auzisem de ani şi ani. Inclusiv cîţiva foşti colegi de liceu!
Înfrîngerea la 7 goluri de la Herning a mai scăzut interesul, a dezumflat. Brusc, cei care s-ar fi dat şi peste cap să vadă partida de la Bucureşti au început să bată în retragere. Unuia i s-a îmbolnăvit soacra, altul şi-a reamintit că trebuie să meargă la o nuntă etc. Majoritatea au rămas însă pe poziţii, trăgînd nădejde că vîlcencele vor reuşi să întoarcă rezultatul. Deşi nu mai sînt la fel de siguri pe ei, în sinea lor mai speră.
După acel nefericit 21-28 din Danemarca, s-au înteţit şi atacurile, făţişe ori voalate, împotriva lui Radu Voina, care ar fi greşit, pasămite, formația şi tactica în tur! Şi care, încă mai grav, n-ar şti să gestioneze meciurile cu miză, de genul unei finale continentale. Din dorinţa de a găsi un ţap ispăşitor, unii chiar l-au găsit. Au decretat că “pe Voina îl mai ţin în funcţie numai fetele, ceilalţi l-au părăsit, conducători şi suporteri!”. Fals. Înaintea oricăror argumente, pe un antrenor îl ţin rezultatele, capitol la care Voina are cu ce se lăuda.
Mie, care nu mă pretind spe-cialist, povestea mi se pare mai simplă. Oltchim a nimerit peste un Viborg ceva mai experimentat şi mai viguros, superior ca joc şi ca atitudine. Drept urmare, eşecul de săptămîna trecută nu trebuie transformat într-o dramă, fie şi pentru mai bun, mai tare. Ce-i atît de complicat, atît de greu de înţeles?
Acum, punînd răul înainte, e posibil ca vîlcencele să nu cîştige trofeul. Şi dacă va ieşi aşa, ele şi antrenorul lor tot merită felicitări. Li se cuvine o reverenţă, o plecăciune. În numele mîndriei pomenite mai sus, dar şi pentru că ne-au permis să visăm frumos. În lumea noastră bîntuită de coşmaruri, a visa frumos nu-i puţin lucru.