Moartea unui nemuritor

Dumitrache s-a prăpădit la 59 de ani, Dobrin la 60 şi, sîmbătă, Neagu la 61, de parcă Cel de Sus i-a luat repede la el pentru a-i folosi în echipa Raiului măcar o repriză. De notat că, spre deosebire de […]

Dumitrache s-a prăpădit la 59 de ani, Dobrin la 60 şi, sîmbătă, Neagu la 61, de parcă Cel de Sus i-a luat repede la el pentru a-i folosi în echipa Raiului măcar o repriză. De notat că, spre deosebire de majoritatea fotbaliştilor, Sandu Neagu şi-a legat întreaga carieră de un singur club. N-a părăsit niciodată Rapidul, sub culorile căruia, între 1965 şi 1978, şi-a trecut în cont 254 de meciuri, 93 de goluri, un titlu de campion şi două Cupe. Incluzîndu-l pe lista jucătorilor săi legendari din epoca modernă, alături de Dan Coe, de Iliuţă Greavu şi de alţii, e firesc ca Giuleştiul să-i fie recunoscător. Să-l plîngă şi să-i cinstească memoria.

Neagu va rămîne în amintirea suporterilor nu doar pentru fidelitatea lui exemplară. E cel care, marcînd în poarta lui Vencel şi scoţînd apoi penalty-ul transformat de Dumitrache, a contribuit decisiv la victoria „naţionalei” României în partida de 2-1 cu Cehoslovacia de la Mondialele din Mexic 1970. A demonstrat atunci, fiind socotit „Eroul de la Guadalajara”, că inconfundabilul Ioan Chirilă n-a greşit cînd l-a botezat Cappellino. Asta pentru că Sandu Neagu a fost cu adevărat un atacant pursînge, de rasă şi de anvergură, demn să fie aşezat, cu onorurile cuvenite, în galeria nemuritorilor fotbalului nostru.

Altminteri, a avut o biografie zbuciumată şi necăjită. Aparţinînd unei generaţii de sacrificiu, care a ieşit de pe teren nu numai săracă, ba şi, cu rare excepţii, nepregătită pentru ce urmează, Sandu Neagu n-a ştiut să-şi gestioneze viaţa de după retragere. În plan familial şi profesional, a mers din decepţie în decepţie, din eşec în eşec. Nu s-a numărat printre cîştigători, ci printre învinşi. A căzut victimă băuturii. Deşi George Copos şi Mircea Lucescu i-au întins o mînă de ajutor, s-a descurcat greu sau deloc. A locuit vreme îndelungată într-o odaie sub vechea peluză a stadionului de lîngă Podul Grant, trăind de pe o zi pe alta, dacă nu în mizerie. Mai nou, şi cu sprijinul lui Lucescu, reuşise să-şi cumpere o casă şi o bucată de teren pe lîngă Piteşti, dar s-a dovedit, vai!, prea tîrziu. Destinul l-a tras ca un magnet înapoi în Giuleşti, unde şi-a rupt piciorul, accident care, pe fondul cirozei provocate şi întreţinute de pahar, i-a adus sfîrşitul. Practic, a început să moară acolo unde îşi petrecuse cele mai frumoase clipe.

În momentele de cumplită tristeţe cum e şi acesta, nu se vorbeşte mult. Se cere să taci şi să te rogi pentru odihna celui dispărut. Tocmai de aceea mă opresc, nu fără a le transmite însă copiilor lui Sandu Neagu, fetei şi băiatului din prima căsătorie, fiului şi fiicei din cea de-a doua, că au toate motivele să fie mîndri de tatăl lor, ca noi toţi. Deoarece, înainte de a fi un risipitor şi un nefericit, tatăl lor a fost un foarte mare fotbalist. Dumnezeu să-l ierte!