Fănuş Neagu: „Am cancer, dar fii intelectual şi scrie neoplasm”

Doctorilor să nu le dai prilejul! – Nea Fane, să nu-ţi fie de deochi, arăţi bine! – Ca un mort de 3 zile, nu? Ştii cum se zice, nici un pas fără atlas!

– De cînd stai în […]

Doctorilor să nu le dai prilejul!
– Nea Fane, să nu-ţi fie de deochi, arăţi bine!
– Ca un mort de 3 zile, nu? Ştii cum se zice, nici un pas fără atlas!

– De cînd stai în spital?
– Cu pauze, de circa 2 ani şi jumătate. M-au operat de 3 ori şi mi-a mai rămas doar jumătate din şira spinării.

– Care-i diagnosticul?
– Cancer, dar tu poartă-te ca un intelectual şi scrie neoplasm!

– Să înţeleg că n-ai mai pus picătură de vin în gură?
– Ei, să n-o luăm chiar aşa, dar s-au scurs cîţiva ani de cînd nu m-am mai îmbătat. Nu c-ar fi dispărut pofta, nu, ea e desăvîrşită, însă nu mă mai ţin balamalele. Ce-i de mirare, a doua zi de Paşte, pe 5 aprilie, împlinesc 78 de ani.

– Mulţi înainte!
– Şi ţie, şi la toţi.

– Hai să încheiem capitolul, care vin e cel mai bun? Să nu-mi zici că ăla mult, rece şi gratis!
– Cum să zic asta, am îmbătrînit, dar nu m-am prostit! Cel mai bun vin e cel pe care-l bei acum!

– Doctorii de-aici, de la Elias?
– Oameni minunaţi, dar să nu contezi pe ei. Să nu le dai prilejul.

– Cu ce-ţi umpli timpul?
– Citesc şi scriu printre dureri. Gîndesc zilnic şi scriu din cînd în cînd. Sper să termin „Asfinţit de Europă, Răsărit de Asie”, unde trăiţi voi! Altfel, am ieşit la pensie după 40 de ani de scris, nu tîrziu, foarte tîrziu.

– La rubrica de sport de ce-ai renunţat?
– M-a apucat lehamitea, pentru că sportul în general şi fotbalul în special nu mai sînt ce-au fost. Diferenţa faţă de fotbalul de-acum 15-20 de ani e ca de la cer la pămînt.

De ce era Dobrin fericit
– În ce sens?
– În toate. Atunci jucau să fie fericiţi, acum joacă să fie bogaţi. Mi-aduc aminte de ce mi-a povestit cîndva Fane Cârjan, care s-a dus la Piteşti să-l ia pe Gicu Dobrin la Cluj. Unde crezi că l-a găsit?

– Într-o cîrciumă?
– Vezi, şi tu eşti o lepră care a plecat în America şi s-a întors ca prostu’! L-a găsit pe malul unui lac bătînd mingea cu nişte puşti şi mi-a zis: „Fane, nu puteam să-l mişc de-acolo pentru că acolo era viaţa lui!”. Simplu, Dobrin era fericit jucînd, era bucuros asemenea marilor fotbalişti de leatul lui. Ca Nichi Dumitriu, de pildă. Nichi s-a dus în Grecia antrenor, undeva pe lîngă Salonic, dar ştii ce făcea? În loc să-i comande pe jucători, era atît de îndrăgostit de minge că se băga între ei şi nu se mai oprea driblînd! Fireşte că grecilor nu le-a plăcut.

„Niciodată n-au existat în România atîţia analfabeţi!”
– Totuşi, Radu Cosaşu şi Adrian Păunescu mai scriu sport măcar din cînd în cînd.
– Bravo lor, îi citesc şi îi admir, dar nu-i invidiez. Păunescu n-a iubit niciodată fotbalul, a iubit doar Craiova în îngîmfarea lui frumoasă şi creatoare.

– Care-i situaţia azi?
– Aproape că nu mai e. Nu mai sînt stadioane pentru că le-au furat investitorii ca să ridice blocuri. Cartea îi mai preocupă numai pe scriitorii de profesie. Nici tabla înmulţirii nu mai interesează deoarece în fiecare casă e un calculator. Niciodată n-au existat în România atîţia analfabeţi!

– Să fi dispărut talentele?
– Nu, uită-te cîţi tineri cîştigă olimpiade internaţionale. După care mulţi pleacă afară şi, tîmpiţi, se oftică de dorul ţării. Noi însă, românii, avem un Dumnezeu al nostru care ne veghează şi ne ajută.

– Nea Fane, vorbeşti de parcă n-ai fi fost niciodată tînăr!
– Eşti sigur c-am fost?! Recunosc că m-am schimbat, că nu mai sînt aventurierul de la tinereţe, rebelul. Şi după aceea am fost îndrăgostit de fotbal, dar m-am lecuit.

Portar la Barul Atlantic
– Finul Dinu te-a vizitat vreodată la spital?
– Vorbim şi de 3-4 ori pe zi la telefon, seară de seară, dar Cornel e trist, are nevasta grav bolnavă. Şi el intră în categoria fericiţilor la care mă refeream. Uneori jucam fotbal împreună chiar în Barul Atlantic, unde formam două echipe, una condusă de Dinu şi alta de Dumitrache. Eu, lat în umeri, eram portar la amîndouă şi luam gol numai cînd adormeam. Pe atunci se muncea, dar se şi petrecea.

– Sincer, ţi se întîmplă vreodată să-l visezi pe Băieşu?
– Niciodată, pentru că toţi prietenii mei care au plecat repede, Băieşu, Nichita, Tomozei, Hagiu, Conţi, Pucă, sînt prezenţi în mine, mă însoţesc permanent. Părinţii şi prietenii ţi-i trăieşti, iar eu eram convins că prietenii mei aveau o inteligenţă diabolică. Poate numai mi se părea.

„Din pricina televiziunii, presa a înnebunit, a luat-o razna!”
– Ziarele actuale?
– Proaste, cum să mai răsară mari ziarişti, unde să se exprime un Şeicaru ori un Kalustian? Din pricina televiziunii, presa a înnebunit, a luat-o razna. E servită de bărbaţi fără har şi de fetiţe fără vocabular, care rostogolesc, bietele de ele, doar 5-6 cuvinte! Altădată ar fi adunat informaţii, nu s-ar fi înghesuit în faţă, vedete de chirpici! Şi comentatorii meciurilor turuie în neştire. Îţi împuie capul şi nu te lasă să vezi.

– Trăiască nostalgia!
– Păi cum? Cu timpul, toţi simţim nevoia să ne întoarcem spre ce-am fost. Mai ales către izvorul copilăriei, tărîmul viselor.

– Nea Fane, care e cel mai mare scriitor din literatura universală?
– Sînt vreo mie, în frunte cu Homer şi cu Tolstoi, dar şi cu Eminescu. Umblu să procur nişte volume de Ezra Pound, dar nu le găsesc. Rămîn apoi vreo 2.000 de locuri goale, e deşert, după care se înscrie cine vrea. Pleava. E drept că s-a schimbat şi felul de-a scrie, nu se mai caută nici talent, nici cultură.

– Care Tolstoi?
– Vrei să mă scoţi din sărite?! Cum care Tolstoi, Lev Nicolaevici, 1828-1910, cel de la Iasnaia Poliana, cu Război şi Pace, cu Anna Karenina, hai că mă enervezi!

– Pot să te întreb cu ce echipă ţii?
– Întreabă-mă! Mi-a rămas ceva pentru Rapid, Dinamo, Universitatea Cluj şi Oţelul, că ultima se află lîngă Brăila mea. Aş simpatiza şi cu Brăila, dar n-am cu cine. Marele port e zdrenţe.

Împăcarea cu Piţurcă
– „Naţionala”?
– L-am înjurat mereu pe Piţurcă, însă m-am schimbat şi nu-l mai înjur. Piţurcă e un tip, are personalitate. Nu-l scoţi dintr-ale lui. Mărturisesc c-a ajuns să-mi placă, să mă împac cu el. Apropo, tu de unde eşti?

– M-am născut la Periş şi am crescut la Giurgiu.
– În Giurgiu, ca şi la Brăila, nu poţi sta mai mult de-o oră fără să vrei să te sinucizi, aşa-i? Mi-e teamă că, din punct de vedere cultural, România e un pustiu. S-a înţelenit victoria.

– Ce victorie?
– Lasă că nu pricepi! Totul a decăzut sau decade şi nu cred să mai fie cale de întoarcere. Parcă şi tinerii îmbătrînesc azi mai iute, se ofilesc.

– E adevărat că i-ai bătut pe elevi în ziua morţii lui Stalin?
– Să-ţi povestesc mai întîi altceva. Exmatriculat de la Şcoala de literatură, dar cu Normala terminată şi cu 2 ani de filologie, nimerisem profesor suplinitor în comuna Largu, raionul Făurei, regiunea Galaţi. De, îmi descoperisem vocaţia de dascăl! Acolo m-au numit şeful comisiei de alfabetizare în satul Jugureanu dintr-o comună vecină, Ulmu. Parcurgeam călare vreo 12 kilometri şi mă chinuiam cu nişte babe. A durat puţin şi ştii de ce?

– Nu.
– După vreo cîteva zile, mi-au furat calul şi nu m-am mai dus pe jos.

La moartea lui Stalin
– Cum a fost cu Stalin?
– Ehe, cînd mor dictatori d-ăştia e frumos, atît că mor rar! Eram la Largu şi, cum se curăţase Tătucu, activistul de partid Costel Foamete ne-a ordonat nouă, cadrelor didactice, să-i aducem pe elevi de la internat la Căminul Cultural, unde se ţinea mitingul de doliu, plînşi, cu ochii umflaţi. Cum nu plîngeau, ne-am hotărît să-i batem, atît că ei erau mulţi, vreo 150, iar noi 7-8 şi nu pridideam. Aşa că i-am luat la palme din doi în doi, selectiv. Fiecare cu norocul lui.

– Radu Cosaşu…
– Stai să-ţi spun una şi cu Cosaşu. Cu ani în urmă, s-a oprit în buza unui maidan să se uite la cîţiva puştani care încinseseră un fotbal. Lîngă el, pe margine, a zărit un copil sprijinit în cîrje, fără un picior. Ce crezi că se întîmpla? Din cînd în cînd, ceilalţi se opreau şi-i dădeau mingea celui cu un singur picior să tragă şi el un şut. În inocenţa lor, copiii îşi împărţeau fericirea.

„Parcă şi tinerii îmbătrînesc azi mai iute”
– Generaţia dumitale…
– … s-a fumat. Noi am crescut în cultul clasicilor, despre care tinerii habar n-au. Nu mi-o lua în nume de rău, dar am impresia că tinerii de azi ne privesc cu indiferenţă, ba uneori ne şi urăsc. Parcă le-am fi făcut vreun rău.

– Nea Fane, ţi-e frică de moarte?
– Există cineva căruia nu-i e?

– Unii pretind că nu le e.
– Mint. Mie, ca să-l copiez pe Edgar Wallace, nu de moarte mi-e frică, mi-e teamă că mor. Sesizezi nuanţa?

– Nu prea.
– Înseamnă că ai început să osteneşti, aşa că du-te cu Dumnezeu, m-ai plictisit destul!

– Aş mai avea cîteva întrebări.
– Te înşeli, nu mai ai nici una. Soră, condu-l pe domnul să nu se rătăcească!

– Mulţumesc frumos şi scuze că ţi-am stricat siesta!
– Chiar ai de ce să te scuzi, şmechere!

FĂNUŞ NEAGU
Născut la Grădiştea de Sus, judeţul Brăila, într-o familie de ţărani, Fănuş Neagu e unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani. Romancier („Îngerul a strigat”, „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe” etc.), dramaturg („Scoica de lemn”, „Paiaţa soseşte la timp” etc.), memorialist („Cartea cu prieteni” etc.), distins în mai multe rînduri cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Fost redactor la Scînteia tineretului, director al săptămînalului Ţara, al cotidianului Cronica română şi al Teatrului Naţional din Bucureşti. Membru titular al Academiei Române din 2001.