Prizonierii trecutului

Componenţii Generaţiei de Aur au ţinut să fie prezenţi la lansarea unei biografii dedicate lui Dan Petrescu

Luni seara, cu prilejul lansării volumului  “Dan Petrescu, un campion de legendă”, Gică Popescu şi-a exprimat convingerea că inventatorul Unirii Urziceni “va mai […]

Componenţii Generaţiei de Aur au ţinut să fie prezenţi la lansarea unei biografii dedicate lui Dan Petrescu

Luni seara, cu prilejul lansării volumului  “Dan Petrescu, un campion de legendă”, Gică Popescu şi-a exprimat convingerea că inventatorul Unirii Urziceni “va mai avea parte de cărţi scrise despre el”. Deoarece n-am reuşit încă s-o citesc, nu pot spune nimic despre biografia în discuţie, iscălită de Gabriel Şeitan. Dacă i-a mers la suflet eroului ei, cum a mărturisit Dan, cu siguranţă ­că îmi va plăcea şi mie.

Pînă atunci însă, recunosc că m-a impresionat altceva. Faptul, în aparenţă mărunt, că unii dintre componenţii Generaţiei de Aur s-au grăbit să vină la Cercul Militar spre a-i fi alături coechipierului de altădată. Astfel, Gică Hagi, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu şi Tibor Selymes, dar și Anghel Iordănescu au ţinut să fie prezenţi lîngă Dan Petrescu într-un moment deosebit din viaţa lui. Deşi s-au scurs atîţia ani de cînd fiecare a apucat-o pe drumul său, cei menţionaţi mai sus, ca și Gabi Balint şi Bogdan Stelea, de exemplu, absenţi motivat de la manifestarea respectivă, au rămas prieteni, ceea ce nu-i puţin. Dimpotrivă, e mult şi emoţionant. Ca şi odinioară pe teren, bucuria unuia dintre ei continuă să însemne şi bucuria celorlalţi, o operă comună, iar asta din nou nu-i puţin.

Şi din punctul de vedere al solidarităţii la bine şi la rău, jucătorii de astăzi, inclusiv cîţiva dintre membrii echipei naţionale, ar trebui să ia aminte la predecesorii lor, care au ajuns respectaţi de o lume întreagă cu precădere pentru că au ştiut să se ia mereu în serios. Pentru că n-au înșelat fotbalul, i s-au dăruit. Din păcate, incapabili să se preţuiască cît s-ar cuveni, destui dintre actualii “tricolori” îşi risipesc talentul şi, la fel de trist, pun la grea încercare răbdarea suporterilor, speranţa publicului larg. Implicit, ne obligă să trăim tot mai des din amintiri, ba şi să fim prizonierii trecutului.

Întîmplător, l-am avut invitat în aceeaşi seară la Europa FM pe Tibor Selymes, fundaşul stînga de la World Cup. În ciuda celor 46 de selecţii şi a titlurilor cîştigate cu Dinamo şi cu Anderlecht, l-am simţit la început stînjenit în dialogul cu radioascultătorii. Rezervă justificată însă, în condiţiile în care antrenorul Sportului Studenţesc, candidată la promovare în Liga I, a plecat din România în 1993 şi s-a reîntors în ţara natală, după 14 ani petrecuţi în Belgia, în Ungaria (unde s-a stabilit) şi în Cipru, abia de curînd. Mai întîi la Oradea, la Liberty, iar la Bucureşti chiar în 2009.

Pe parcursul emisiunii, Tibi şi-a dat drumul la vorbă, numai că, îl rog să mă ierte! , n-a spus nimic senzaţional. Rugat să explice succesele Generaţiei de Aur, s-a mărginit la trei cuvinte care şi-au pierdut de-a lungul timpului din conţinut şi din semnificaţii: muncă, atitudine şi unitate. La întrebarea cu cine stătea în cameră la “naţională”?, a răspuns pe nerăsuflate, “cu Dorinel, cu Munteanu”, pentru ca replica următoare, “cum cu Dorinel, doar eraţi concurenţi pe post?!”, să-l surprindă nepregătit, asemenea unei lovituri sub centură. S-a uitat la mine parcă aşteptînd o mînă de ajutor, apoi a priceput ce se doreşte de la el şi a şoptit  “tocmai de-aia, rivalitatea nu ne-a despărţit, ne-a legat frățește!”.

Se vor găsi destui dispuși să-mi reproşeze că sînt nostalgic.  Că privesc prea mult înapoi. Poate că da, îmi asum riscul, dar n-ar strica să admiteţi şi dumneavoastră, sinceri fiind, că am la ce privi.