Iarna ca un sfetnic bun

A venit vremea să învăţăm nu doar din înfrîngeri, ci şi din victorii. Aici se înscrie şi cea realizată la Varşovia

Pe un teren execrabil şi în compania unui partener de mîna a doua spre a treia, România a învins […]

A venit vremea să învăţăm nu doar din înfrîngeri, ci şi din victorii. Aici se înscrie şi cea realizată la Varşovia

Pe un teren execrabil şi în compania unui partener de mîna a doua spre a treia, România a învins Polonia la Varşovia. Nu ştiu cîtă dreptate are Răzvan Lucescu cînd afirmă că “naţionala” noastră putea cîştiga la o diferenţă mai clară, cert e însă că ea a cîştigat pe merit. Ca atare, selecționerul se poate declara mulţumit. Mai ales de rezultat, deoarece prestaţia “tricolorilor” n-a sedus, ba a şi suferit pe alocuri. Dovedind că se află pe un drum promiţător, Chivu et Comp. au demonstrat şi că mai e mult pînă la capătul lui.

Fidel ideii că vedeta echipei trebuie să fie echipa însăşi, Lucescu jr. şi-a atins în mare parte scopul şi sîmbătă. “Naţionala” s-a mobilizat şi, ambiţioasă, ordonată, n-a jucat rău. Dar nici n-a strălucit, gîfîind chiar în finalul partidei, stăpînit de gazde. Indiscutabil însă că Răzvan a efectuat cîteva mutări inspirate.

După Feroe, l-a titularizat din nou pe portarul Pantilimon şi i-a folosit, întîia oară de la preluarea mandatului, pe Daniel Niculae şi pe Nicoliţă, cei 3 numărîndu-se printre remarcaţii meciului. În plus, Nico a şi marcat unicul gol al întîlnirii, cu observaţia că acesta a fost mai degrabă opera lui Ghioane, care a străpuns apărarea poloneză şi, din cădere, l-a servit pe D. Niculae cu o pasă excelentă. Personal, Nicoliţă mi s-a părut peste Roman şi Ghioane peste Codrea, deşi e posibil ca altă dată lucrurile să stea invers. Cum s-a integrat şi Tănase, asta în ciuda recentei accidentări, iar Marica s-a mişcat mai iute şi mai eficient decît în alte partide, selecţionerului îi rămîn destule motive de satisfacţie.

Să admitem însă că la noi, ca şi la leşi, s-a simţit lipsa unei calităţi deosebite. Astfel, şi din pricina gazonului, a ieşit de regulă o luptă surdă şi rareori un spectacol atrăgător. Cei ce au urmărit noaptea tîrziu confruntările Irlanda – Franţa şi Portugalia – Bosnia, și ele terminate cu 1-0, înţeleg ușor încotro bat. Altă viteză, alt angajament şi, în general, altă valoare,

net superioare celor etalate la Varşovia de ambele formaţii. Tocmai de aceea mă bucur că, refuzînd să-l convoace pe Mutu, Răzvan a lăsat totuşi o portiţă deschisă. În măsura în care acceptăm că noaptea e un sfetnic bun, de ce n-ar juca și iarna acelaşi rol? În privinţa lui Mutu, a lui Fl. Costea şi a altora.

Greşesc cei care pretind că, întîlnind nişte adversari mai slabi, sau măcar mai debusolaţi, n-am învăţat nimic de la polonezi. Dacă de la fotbaliştii lui Smuda nu, de la spectatorii de pe stadionul Legia da, în sensul în care, inclusiv la 0-1, publicul a continuat să scandeze “Polska!, Polska!” şi să aplaude. Haideţi să ne închipuim ce s-ar fi petrecut într-o situaţie similară la Bucureşti, ce potop de huiduieli s-ar fi pogorît peste “tricolori” şi cîţi s-ar fi grăbit să-i ceară capul lui Răzvan.

Corect, să nu trecem cu vederea slăbiciunile echipei reprezentative, dar nici să nu ne oprim numai asupra lor, făcînd o profesie din căutatul nodurilor în papură. Practic, defilăm cu ce avem şi, prin comparaţie cu cei puternici, nu prea avem cu ce. Din păcate. De aici, de la recunoaşterea unui adevăr ce nu ne convine, trebuie să şi pornim. Altminteri, vom fluiera mereu a pagubă.