Carne de tun

Pentru un pumn de euro, mulţi pugilişti români îşi pun în pericol sănătatea!

L’Equipe scrie mai rar despre români în ultima vreme. Logic, întrucît sportul tricolor aproape că nu mai contează pe plan internaţional. Tocmai de aceea am tresărit descoperind […]

Pentru un pumn de euro, mulţi pugilişti români îşi pun în pericol sănătatea!

L’Equipe scrie mai rar despre români în ultima vreme. Logic, întrucît sportul tricolor aproape că nu mai contează pe plan internaţional. Tocmai de aceea am tresărit descoperind deunăzi în paginile prestigiosului ziar fotografia boxerului Cristian Nicolae. Încă de la titlu însă, “Vînătoare de loseri”, m-am lămurit că mă bucur degeaba. Sub poza cu pricina, surprinsă pe 29 mai 2009 la Cirque d’Hiver din Paris cu prilejul confruntării dintre compatriotul nostru şi Jerôme Arnould, ex-challenger WBA la categoria cocoş, era notat: “Asemenea multor loseri, Cristian Nicolae vine adesea fără om de colţ, ca să economisească biletul de avion”.

Articolul însoţitor ridică una dintre problemele ce frămîntă pugilismul profesionist din Hexagon şi nu numai. Acuză faptul că unor străini mediocri, racolaţi de regulă din fostele ţări socialiste, li se permite să urce pe ringurile din Franţa, ba sînt şi încurajaţi s-o facă. Deşi organizatorilor de gale, precum şi promotorilor, le e clar că aceştia vor fi bătuţi, ei fiind dinainte perdanți, nu ezită să-i folosească drept carne de tun. Deoarece îi plătesc foarte puţin, aproximativ o mie de euro pentru un meci de 6 runde, îi cheamă tot mai des şi, fireşte,
îi expun tot mai tare.

Victime sigure în faţa unor adversari puternici şi experimentaţi, respectivii încasează pe parcursul a 6 reprize minimum o sută de lovituri menite să-i zdruncine. Reprodus de l’Equipe, palmaresul lui Cristian Nicolae simplifică discuţia: 59 de înfrîngeri din 61 de întîlniri! Tocmai pentru a găsi o soluţie ca să oprească, ori măcar să limiteze, luptele lipsite de echilibru, de frumuseţe şi, pînă la urmă, de rost, francezii se gîndesc să modifice legislaţia.

Cu tristeţea de rigoare, să admitem că sărăcia obligă la compromisuri. Că Nicolae şi ceilalți ca el, bulgari, ruşi, moldoveni sau albanezi, acceptă să fie transformaţi în saci de box pentru că-i împinge nevoia. Aparent, situaţia lor n-ar fi o dramă. În realitate însă, chiar e, căci nimeni n-ar trebui să se împace cu ideea că va coborî treptele ringului împleticindu-se, buimac, cu ochii învineţiți şi cu arcadele crăpate. Totuşi o fac şi e limpede de ce, pentru cîteva sute de euro!

Cazul lui Cristian Nicolae nu-i singular. Recunoscînd că “mulţi alții procedează la fel”, Rudel Obreja, preşedintele FRB, se declară însă neputincios. “Normal ar fi ca ei să obțină, în paralel cu licența, şi un document din partea federaţiei naționale, care să ateste capacitatea de a boxa la un anume nivel. Dar organizatorii galelor de peste hotare, cu precădere cei francezi, nu mai cer nici un act. În consecinţă, băieţii pleacă de capul lor şi se întorc cu el spart!”.

Fără să fim cinici, să mai admitem ceva. Că în lumea de azi, totul are un preţ. Şi de-ar fi aşa, preţul plătit de Nicolae şi de alţi pugilişti români e totuşi prea mare, dureros. Faptul că nu sînt împiedicați să se facă de rîs, dar şi, mai grav, că
sînt lăsați să-şi pericliteze sănătatea n-ar trebui să-i privească doar pe ei. Din păcate, îi privește!