Pe marginea prăpastiei

De un an şi jumătate, COSR aşteaptă aprobarea Guvernului ca să poată angaja personalul de care are nevoie la Izvorani!

Întrucît cifrele sînt mai convingătoare decît vorbele, să luăm aminte şi să ne alarmăm. La 1 ianuarie 1990 erau […]

De un an şi jumătate, COSR aşteaptă aprobarea Guvernului ca să poată angaja personalul de care are nevoie la Izvorani!

Întrucît cifrele sînt mai convingătoare decît vorbele, să luăm aminte şi să ne alarmăm. La 1 ianuarie 1990 erau înregistraţi oficial în România 225.000 de sportivi şi 11.100 de antrenori, din care mai figurează acum 185.000 şi, respectiv, 4.700!!!! Să nu vă imaginaţi că tehnicienii s-au pensionat in corpore, nu, ei lucrează în continuare, atît că în străinătate. Explicaţia exodului e la îndemîna oricui, salariile de mizerie i-au alungat.

Adăugînd că în Bucureşti s-au dezafectat din 1989 încoace 49 de stadioane şi baze sportive, deşi Legea 69/2000 interzice desfiinţarea lor, după cum au dispărut şi peste 300 de terenuri din mediul rural, tabloul devine sumbru, iar situaţia dramatică. Sportul nostru se duce la vale, pierde substanţă, viteză şi prestigiu. Dacă prezentul lui oferă puţine garanţii, viitorul oferă, din păcate, şi mai puţine.

În condiţiile în care sportul şcolar se află în moarte clinică, sau măcar în comă, baza de selecţie s-a restrîns şi se restrînge cu fiecare zi. În consecinţă, suferă şi reprezentarea internaţională. Numită odinioară de aur, redutabila flotilă a lui Patzaichin s-a întors recent de la Mondiale de kaiac-canoe fără să fi cîştigat vreo medalie într-o cursă din programul olimpic. Sigur că Patzaichin e acelaşi superantrenor, doar că nu mai are pe cina învăţa! Valorile s-au rărit, iar din spate nu mai vine nimeni!

La fel, atletismul a dezamăgit la CM de la Berlin. Urmează Mondialele de canotaj, competiţie la startul căreia România, tradiţional una dintre favorite, alinia de regulă 7-8 echipaje, uneori şi mai multe. De data asta, va alinia la Poznan două mari şi late!!!!

Corecţi, să recunoaştem însă că s-a mai şi făcut cîte ceva. De pildă, 403 săli de sport în şcoli şi, realizarea cea mai importantă, un Complex olimpic de anvergură la Izvorani. Se află acolo, sub umbrela COSR, un bazin acoperit, o sală de gimnastică, una destinată jocurilor, o pistă sintetică de atletism etc., baza din apropierea Capitalei numărîndu-se printre cele mai moderne din Europa. E o adevărată bijuterie.

De acord că s-a făcut, dar cu ce beneficiu?! În lipsa unei dotări minime, căci pentru un spalier ori pentru un sac de box nu s-au mai găsit fonduri, sălile amintite găzduiesc mai degrabă nunţi şi botezuri decît competiţii sportive. În privinţa Complexului de la Izvorani, cu care s-ar mîndri orice ţară, el funcţionează la nici un sfert din capacitatea proiectată deoarece autorităţile n-au reuşit să-i aprobe organigrama!!!! Atenţie, cu toate că COSR nu cere bani, îi are, preşedintele Morariu şi secretarul general Dobrescu aşteaptă de un an şi jumătate, întîi de la ANS, apoi de la MTS, să li se permită să angajeze personalul necesar!

Cînd sportul românesc se prăbuşeşte, rezultă că regresul acestuia nu depinde numai de schimbările din societate, discuţie mai amplă, ci şi, iată, de nişte iscălituri. Ahtiaţi să se pozeze cu campionii tricolori, cîţi au mai rămas, guvernanţii nu se grăbesc să semneze. Or fi avînd alte priorităţi, dar faptul că tratează sportul ca pe a cincea roată de la căruţă îi plasează pe lista celor vinovaţi de declin. Nu sînt singurii, dar sînt.