Să nu ne amăgim!

Plecînd de la triumful Unirii, chiar putem discuta despre egalizarea valorilor, numai că aceasta s-a făcut în jos!

Pe 10 mai 2008, în ultimul meci oficial al stagiunii,  cînd Unirea Urziceni a pierdut finala Cupei României, 1-2 cu CFR Cluj, […]

Plecînd de la triumful Unirii, chiar putem discuta despre egalizarea valorilor, numai că aceasta s-a făcut în jos!

Pe 10 mai 2008, în ultimul meci oficial al stagiunii,  cînd Unirea Urziceni a pierdut finala Cupei României, 1-2 cu CFR Cluj, Dan Petrescu a folosit formula Stelea – Balint, D. Munteanu, Galamaz, Bordeanu – Mara, Brandan, Ricardo, Pădureţu – B. Stancu, Dănălache. Pe Apostol nu l-a convocat, iar pe Bilaşco l-a introdus abia în minutul 74. În Liga I, campioana de astăzi a terminat PE LOCUL 5, la 15 puncte în urma CFR-ului.

Un an și o lună mai tîrziu, pe 10 iunie 2009, la 1-1 acasă cu Steaua, întîlnirea ei de încheiere a sezonului, Unirea a  început cu Arlauskis – Bordeanu, Mehmedovici, Fernandez, Brandan – Varga, Apostol, Ricardo, Pădureţu – T. Bălan, Dănălache. Fiind suspendaţi, Galamaz şi Bilaşco au rămas în tribună. Egalul cu Steaua a consfinţit PRIMUL TITLU din istorie pentru formaţia ialomiţeană, care a devansat-o pe Timişoara cu 3 puncte.

Comparînd garniturile de mai sus, ce sare în ochi? Că sub aspectul valorii lotului, Unirea din ediţia 2008-2009 n-a fost superioară celei din 2007-2008. Sigur, a dobîndit un plus de experienţă şi de CONSTANŢĂ, însă e limpede că n-a apărut substanţial întărită. Dimpotrivă, notînd că i-a cedat pe B. Stancu şi, din iarnă, pe Mara, putem socoti chiar că a pierdut ceva. Într-adevăr, i-a luat pe Varga şi pe  T. Bălan, ajunşi repede titulari, dar afirmaţia că ar fi ieşit în cîştig e hazardată. Rezistă greu unei analize obiective.

Şi-atunci, dacă n-a devenit sensibil mai tare, cum ar trebui explicată izbînda Unirii? De acord că s-a impus prin disciplină, prin rigoare şi, probabil argumentul numărul 1, prin consecvenţă. Băieţii lui Petrescu au ştiut să lupte şi, excelent pregătiţi atît fizic, cît şi psihic, au putut să lupte. E MARELE LOR MERIT, şi al atmosferei create la Urziceni, că au reuşit, dar să fie suficientă această explicaţie?

Sînt tentat să răspund nu. În ideea că Unirea a învins  şi pentru că principalele ei contracandidate i-au ușurat misiunea. Ea n-a sedus printr-un fotbal spectaculos, de clasă, dar adversarele N-AU SEDUS NICI ATÎT. Sau deloc. Deoarece s-a mai vorbit despre asta, nu insist asupra cauzelor ce le-au tras în jos pe formaţiile considerate favorite la titlu înaintea startului.

Prea desele schimbări de antrenori, trei la CFR Cluj şi la Steaua, două la Timişoara, consecinţă nefericită a imixtiunii investitorilor în problemele tehnice, tensiunea insuportabilă din vestiarul lui Dinamo, teatrul lui Copos de-a uite patronul, nu e patronul la Rapid, randamentul dezamăgitor al unor false vedete etc.

Ca impresie generală, nu neapărat Unirea a jucat mai bine în campionatul recent încheiat, ci adversarele ei AU JUCAT MAI PROST. Tocmai de aceea, cînd ne îmbulzim să lăudăm echilibrul de forţe din ultimul sezon, s-ar cuveni  să fim mai ponderaţi. Altfel zis, să păstrăm măsura, nu  să ne îmbătăm cu apă rece. Corect, putem vorbi despre o egalizare a valorilor în Liga I, însă n-ar strica să observăm că ea s-a realizat în jos, nu în sus. Există pericolul ca, din păcate, cupele europene să ne taie curînd entuziasmul!