Un articol emoţionant despre tatăl lui Dan Petrescu » Anonimul de la capătul firului
Din păcate, tatăl lui Dan Petrescu n-a apucat ziua în care fiul său a triumfat pe banca Unirii Urziceni
L-am auzit de nenumărate ori înainte de a-l cunoaște personal. Prin ‘84 sau ‘85, a sunat întîia dată la redacție și […]
Din păcate, tatăl lui Dan Petrescu n-a apucat ziua în care fiul său a triumfat pe banca Unirii Urziceni
L-am auzit de nenumărate ori înainte de a-l cunoaște personal. Prin ‘84 sau ‘85, a sunat întîia dată la redacție și m-a somat: “Mergeți în Ghencea și o să vedeți un puști blond foarte talentat! Cred că-l cheamă Dan Petrescu”. L-am întrebat cine e, dar nu mi-a răspuns. “Sînt un simplu chibiț și numele nu contează”, a rîs, după care s-a grăbit să închidă.
Telefoanele s-au succedat luni în șir fără ca interlocutorul să se prezinte. Apelurile s-au îndesit după ce Dan Petrescu a debutat în prima garnitură a Stelei și, mai tîrziu, în “națională”. Mi-aduc aminte că o dată M-A CERTAT RĂU. “Trăiam cu impresia că v-ați pricepe, însă observ că m-am înșelat! I-ați dat lui Petrescu numai nota 6, deși el a fost, de departe, cel mai bun de pe teren!”. Nici atunci nu s-a recomandat.
A curs ceva apă pe Dîmbovița și, cum Dan devenise vedetă, am găsit interesantă ideea de a realiza un reportaj în CASA PĂRINȚILOR lui. Așa am ajuns, la ceas de seară, într-un apartament modest, situat într-un bloc din Drumul Taberei. Doamna Florica mi-a deschis ușa, iar soțul dînsei s-a pornit să vorbească, parcă în transă, despre mezinul familiei. A umplut masa cu un maldăr de articole referitoare la cariera acestuia, decupate din ziare și lipite școlărește pe 5-6 caiete.
Am dedus repede că Laurențiu Petrescu își divinizează băiatul, însă m-a surprins VOCEA bărbatului din fața mea. Mi se părea familiară, eram convins că o mai auzisem. Fîstîcit, i-am mărturisit asta și chipul i s-a luminat brusc: “Sper să nu vă fi deranjat, eu v-am sunat mereu!”.
Am aflat cu prilejul respectiv că, lucrînd în Armată, domnului Laurențiu i se spune Colonelul. Încă de cînd era maior, ori nu, poate că încurc anii. Cert e însă că l-a iubit pe Dan cu o dragoste infinită. Nu doar că se mîndrea cu el, practic, și avea suficiente motive, ci de-a dreptul ÎL VENERA. Îi purta permanent poza în buletin, iar cînd fiul său cel mic s-a transferat la Foggia, s-a apucat să învețe limba italiană pentru a înțelege transmisiile radio ale etapelor din Il Calcio. Cînd asculta meciurile, nici musca n-avea voie să zboare prin cameră.
Suferind de flebită și de diabet, Colonelul s-a chinuit cumplit în ultimii ani. Medicii i-au amputat un picior, apoi celălalt, aproape că nu mai vedea. Telefona mai rar, dar își păstrase MINTEA LIMPEDE și vorbea, firește, despre Dan. Din păcate, Laurențiu Petrescu s-a prăpădit în 2008, așa că n-a mai prins ziua în care băiatul său a cîștigat titlul de campion cu Unirea Urziceni. Probabil că ar fi fost cea mai fericită din viața lui. Sigur însă că se bucură și acum printre îngeri.