Lucescu: „Atacăm!”

Antrenorul lui Şahtior se bazează pe public, dar mai ales pe echipa lui

Deşi termometrul indică mai puţine grade decît la Bucureşti, la Istanbul trăieşti cu senzaţia că e mai cald. Cum vîntul pare să fi murit, uriaşul oraş de […]

Antrenorul lui Şahtior se bazează pe public, dar mai ales pe echipa lui

Deşi termometrul indică mai puţine grade decît la Bucureşti, la Istanbul trăieşti cu senzaţia că e mai cald. Cum vîntul pare să fi murit, uriaşul oraş de pe malul Bosforului, ce va găzdui miercuri ultimul act al Cupei UEFA, suferă din pricina zăpuşelii. În altă ordine de idei, şi a unui trafic infernal, care nu doar că încetineşte circulaţia, ci de-a dreptul o blochează.

În holul luxosului hotel Ritz Carlton, unde a tras Şahtior Doneţk înaintea duelului cu Werder Bremen, aerul e însă respirabil şi atmosfera străină de nebunia străzii. În ciuda faptului că Mircea Lucescu vrea să arate destins, îl simt ÎNCORDAT CA UN ARC. „Va fi o partidă teribilă, îl aud, dar pe care o putem cîştiga. Opiniile specialiştilor diferă, unii ne consideră pe noi favoriţi, alţii pe nemţi. Părerea mea e că şansele sînt egale. Cu siguranţă însă că vom ataca şi vom încerca să înscriem, vom refuza postura de outsideri”. Îşi înmoaie buzele într-un pahar cu apă plată şi priveşte spre nicăieri. Raţ?, întreb mai degrabă ca să leg conversaţia. „Titular indiscutabil”, confirmă, apoi se pierde iar în gînduri.

Nu fără eforturi, mai aflu cîte ceva. De la Doneţk s-au comandat 7.000 de bilete la finală, dintre care 200 plătite de Mircea Lucescu „pentru rude şi pentru prieteni”, iar de la Bremen 4.500. „Normal ar fi, reia, ca turcii să nu fi uitat anii pe care i-am petrecut aici şi să ţină cu Şahtior. Cînd am sosit la aeroport şi la hotel, mi-au făcut o primire emoţionantă, cu flori, cu aplauze, cu autografe. Înaintea publicului, aştept însă mult de la echipă. S-A MATURIZAT, aşa că o cred în stare să se confrunte fără temeri cu orice adversar”. Inclusiv cu Werder?, mă încumet. Cuvintele răzbat la interlocutor cu întîrziere, aidoma unui ecou. Tresare: „Evident, şi cu Werder, de ce nu?”.

Sună telefonul, îşi cere scuze şi se depărtează cu celularul la ureche. Reapare peste cîteva minute şi zice că era Răzvan. „Neli şi fraţii mei au venit încă de luni, iar Răzvan mi-a promis că va ajunge miercuri după-amiază. Nu va lipsi nici fiica lui, Marilu, care studiază dincolo de Canalul Mînecii. Ai mei se vor strînge cu mic, cu mare şi aş fi fericit să le pot oferi lor, şi tuturor românilor, bucuria unui succes”, parcă vorbeşte cu el însuşi şi, întîia oară pe parcursul unei jumătăţi de ceas, scapă un zîmbet.

Mă ridic să plec, însă mă opreşte. Se interesează ce mai e nou pe-acasă, cine va lua titlul, cum e comentată numirea lui Răzvan la „naţională”? Caut să rezum la maximum, dar deduc că nu prea m-ascultă. Pare în altă lume. Clar, e marţi la Istanbul, ora 18:00, dar meciul cu Werder Bremen deja a început pentru Mircea Lucescu. ÎI UREZ BAFTĂ şi ies ca să dau din nou piept cu canicula. Peste Moscheea Albastră se furişează înserarea.