2009, anul redresării?

Includerea sportului într-un minister poate fi o şansă în plus, dar nu conduce automat la depăşirea impasului

Barack Obama nota recent “vreau în ţara noastră cît mai puţini avocaţi şi cît mai mulţi ingineri”! Surprinzătoare tocmai pentru că aparţine unui […]

Includerea sportului într-un minister poate fi o şansă în plus, dar nu conduce automat la depăşirea impasului

Barack Obama nota recent “vreau în ţara noastră cît mai puţini avocaţi şi cît mai mulţi ingineri”! Surprinzătoare tocmai pentru că aparţine unui avocat de profesie, observaţia cheamă la fapte, nu la vorbe. De altfel, pînă să ajungă al 44-lea preşedinte al Statelor Unite şi primul de culoare, Obama cerea în cartea intitulată “Îndrăzneala de a spera” ca rezolvarea problemelor să premeargă cîştigării disputelor.

Forţînd comparaţia, într-o situaţie asemănătoare se află şi sportul românesc. La răscruce de drumuri. Ne place să spunem, amăgindu-ne, că sîntem un popor de sportivi, ba şi de campioni. Nu sîntem, iar cea mai clară dovadă că pierdem teren pe plan internaţional a oferit-o ultima ediţie a JO. Am cucerit la Beijing 2008 atÎtea medalii, 8, cîte am luat la Atena 2004 numai de aur! Regresul e evident, imposibil de contestat.

O şansă în plus ca 2009 să devină anul redresării se leagă de includerea sportului într-un minister. A apărut iar Ministerul Tineretului şi Sportului, desfiinţat în iunie 2003, ceea ce atestă că experienţa numită Agenţia Naţională pentru Sport a eşuat. Întoarcerea la MTS poate fi privită ca o promisiune, dar nu şi ca o garanţie. Deoarece nu contează ce scrie pe firmă, contează ce se întîmplă în spatele ei, ce se produce, ce se construieşte. Conţinutul interesează mai mult decît ambalajul.

N-ar fi cazul ca desemnarea în fruntea  MTS s-o bucure foarte tare pe Monica Iacob-Ridzi. Va avea serios de lucru, de început şi de îndreptat. La 31 de ani, se recomandă însă prin tinereţe şi, implicit, prin entuziasm. Deşi scurtă, cariera politică a noului ministru reprezintă un exemplu de ambiţie şi de perseverenţă. În măsura în care nu-i logic ca Executivul să-i acorde sportului prioritate, căci va fi obligat să intervină în sectoare mai importante, doamna Ridzi chiar trebuie să-i acorde. 

Mai întîi să se edifice şi apoi să acţioneze. Repede şi energic, cu mînă fermă. Altminteri, actualul declin se va transforma în dramă şi vom ajunge să trăim exclusiv din amintiri. Invocîndu-i la nesfîrşit pe Nadia Comăneci şi pe Ivan Patzaichin, pe Ilie Năstase şi pe Gabi Szabo, pe alţi monştri sacri dintr-un trecut ce se îndepărtează.

Păstrarea lui Octavian Belu în echipa de conducere, ex-preşedintele ANS rămînînd secretar de stat în MTS, serveşte ideii de continuitate. Doar că marele antrenor de gimnastică, al cărui palmares e imposibil de egalat, s-a dovedit uneori prea elegant ca şef, prea îngăduitor. N-ar strica să se arate mai intransigent în viitor. Cînd conduci, n-ai cum să-i mulţumeşti pe toţi. Îi mai şi cerţi pe unii, îi mai şi sancţionezi pe alţii.

În pofida unei păreri mai largi, nu bugetul va constitui problema-cheie a sportului românesc, cÎt Îngustarea bazei de selecŢie Şi lipsa cadrelor de specialitate. Bani s-au găsit şi se vor mai găsi, deşi niciodată destui, dar s-a împuţinat dramatic numărul performerilor şi al antrenorilor. Sigur, acest subiect nu-i dintre cele mai ispititoare, însă merită dezbătut din cînd în cînd, fie şi rar. Mă voi referi la el şi în ziarul de mîine.