Eşecul dinainte anunţat

12 ani au trecut de cînd Steaua n-a mai cîştigat un meci acasă în grupele Ligii Campionilor

După ce Steaua a învins-o pe Dinamo la Kiev, era pe 13 septembrie 2006, ne-am zis că, în sfîrşit, a răsărit soarele şi […]

12 ani au trecut de cînd Steaua n-a mai cîştigat un meci acasă în grupele Ligii Campionilor

După ce Steaua a învins-o pe Dinamo la Kiev, era pe 13 septembrie 2006, ne-am zis că, în sfîrşit, a răsărit soarele şi în Ghencea. Am zis degeaba pentru că, iată, formaţia roş-albastră a mai susţinut de-atunci 16 partide în grupele Champions League şi n-a mai cîştigat nici una. Zero victorii, 4 remize Şi 12 ÎnfrÎngeri, bilanŢ dezamĂgitor. Cum s-au scurs 12 ani din ziua în care, pe 16 octombrie 1996, a obţinut ultimul succes pe teren propriu, 1-0 cu Widzew Lodz, chiar şi cei mai înfocaţi suporteri stelişti sînt obligaţi să accepte o realitate tristă: C1 nu-i de nasul favoritei lor! Ca atare, în loc să-l fi ironizat pe Ienei, care avertiza că nu-şi face iluzii ca să n-aibă deziluzii, n-ar fi stricat să ia aminte la cuvintele reputatului tehnician. Să admită că grupele Ligii reprezintă o căciulă prea mare pentru Steaua.

Nu trebuie însă minimalizat meritul acesteia de a fi izbutit să intre în elita continentală, să urce pînă acolo unde, cu excepţia CFR-ului Cluj, n-a ajuns nici o altă echipă românească. Mai departe însă, n-a pierdut numai războaie, ci şi bătălii. A nutrit mereu speranţe din care invariabil s-a ales praful. Tocmai de aceea, s-ar cuveni să nu se mai amăgească, ci să realizeze că mijloacele şi posibilităţile ei sînt limitate.

Cît timp întîlneşte adversari de mîna a doua, se mai descurcă. Dar cînd ei sînt din prima linie, gen Bayern, Real sau Lyon, devine victimă sigură, miel de sacrificat. Judecată prin comparaţii, lipsa de valoare e cea care o trage În jos precum o piatrĂ de moarĂ. Mai direct vorbind, în faţa unor adeversari cu adevărat puternici nu-i rămîne nici o şansă. Deşi se străduieşte, clachează automat şi ireversibil, dovadă statistica de mai sus.

Eşecul suferit la München, numit de unii execuţie publică şi de alţii umilinţă, a încins şi mai tare spiritele. Lui Dorinel i se reproşează că n-a adus nici o noutate în joc, nici o idee. Sînt lăudaţi Zapata şi, parţial, Rădoi, căpitanul care a părut, scuzaţi expresia, chior în ţara orbilor. S-a reclamat ziua mai slabă a lui D. Goian şi s-a pus iarăşi întrebarea de ce s-au dat atîţia bani pe Semedo, pe Szekely şi pe B. Stancu, şterşi şi pe Allianz Arena, simpli figuranţi. Dar la ce-ar folosi despicatul firului în patru cînd, să recunoaştem, corecţia de marţi seara era una dinainte anunţată? Practic, la München s-a întîmplat ceea ce ştiam că se va întîmpla, anume că Steaua, cu măcar o clasă sub Bayern, se va preda mai devreme ori mai tîrziu.

În măsura în care Steaua vrea să-şi depăşească actuala condiţie, îi trebuie, ba încă urgent, un buget mai consistent, o politică înţeleaptă de transferuri şi un management modern. Pe scurt, întăriri pe toate palierele, nu doar în vestiar, dar mai ales în vestiar. Dacă va investi mai serios, va putea să progreseze şi, eventual, să se ia de piept cu granzii Europei. În caz contrar, va continua să viseze cai verzi pe pereţi şi să-şi amărască suporterii.