Marius Lăcătuş, un Antrenor

Izbînda Stelei s-a datorat în mare măsură strategiei lui Marius Lăcătuş

După egalul Stelei de la Istanbul, mi-am titrat editorialul “Examen trecut”. Mă refeream la Lăcătuş, despre care scriam, în subtitlu, că “a mutat ce, cum şi cînd trebuia”. Urmare a […]

Izbînda Stelei s-a datorat în mare măsură strategiei lui Marius Lăcătuş

După egalul Stelei de la Istanbul, mi-am titrat editorialul “Examen trecut”. Mă refeream la Lăcătuş, despre care scriam, în subtitlu, că “a mutat ce, cum şi cînd trebuia”. Urmare a textului  publicat în 15 august, mulţi mi-au dat dreptate pe blog-ul Gazetei, dar şi destui m-au contrazis. Majoritatea foarte tineri, unii care au văzut atîta fotbal cît a uitat Marius Lăcătuş nu s-au sfiit să bombăne. Să-i impute lui şi vicecampioanei că au condus cu 2-0 şi s-au mulţumit în final cu 2-2. Lozinca acestora era cunoscută, “Steaua are nevoie de antrenor, nu de simbol!”. Nu m-a surprins din cale-afară o asemenea atitudine, pe care am atribuit-o modului de a judeca al celor ce se simt parcă mai bine la eşecuri decît la izbînzi. Între victime şi eroi, respectivii preferă victimele.

Spre dezamăgirea lor, Lăcătuş a trecut miercuri încă un examen important, poate cel mai greu din cariera lui de tehnician. Dacă Steaua s-a calificat din nou în grupele Ligii Campionilor, ba încă în dauna unui adversar cu pretenţii, altfel însă neconvingător pe Ghencea, isprava i s-a datorat într-o măsură decisivă “Fiarei”. Lăcătuş a confirmat ceea ce atîţia sesizaseră. Că are fler şi fibră de antrenor adevărat. Că are calitate. Într-un cuvînt, stofă.

Auzîndu-l cum spunea în ajunul returului că se va năpusti ca un uliu asupra Galatei, m-am temut pentru el şi, mai departe, pentru deznodămîntul partidei. Acum, după ce ne-am lămurit toţi că a pregătit şi a aplicat tactica potrivită, bănuiesc că şi-a propus să inducă în eroare. Nu pe noi, ci pe Skibbe. Să-l determine pe neamţul de pe banca Galatei să-şi închipuie că, prea siguri pe ei, roş-albaştrii se vor repezi orbeşte în atac. Idee care risca să fie o sabie cu două tăişuri, poate chiar un bumerang. În fapt, Lăcătuş a găsit strategia cea mai înţeleaptă, s-o numim de aşteptare activă. Avantajat de rezultatul din tur, n-a refuzat lupta, dar a ales cartea prudenţei. Împotriva declaraţiilor iniţiale, a folosit doi închizători şi un singur vîrf, aşezare ce i-a permis Stelei, echilibrată şi harnică, să rămînă permanent la cîrma meciului. Să-l domine teritorial şi moral.
Căutătorii de noduri în papură vor zice că Lăcătuş a avut şi noroc. Cu precădere la bara lui Kewell din startul întîlnirii şi la ofsaidul din care a marcat Bănel. De acord, numai că şansa “Fiarei” a constat în inspiraţia şi în maturitatea lui. În jocul perfect reuşit de Rădoi şi în revenirea aceluiaşi neobosit Bănel, care a justificat pe deplin încrederea pe care Lăcătuş i-a acordat-o uneori şi contra logicii. Doar că nu-i o vorbă în vînt cea care susţine că norocul mai e şi cum şi-l face omul. Practic, şansa i-a surîs miercuri seara celui care a meritat-o. Asta deoarece, pînă la ea şi dincolo de ea, Lăcătuş s-a dovedit Antrenor. Cu a mare.